„Un motan pe nume Bob” – James Bowen

O relatie de prietenie cel putin neobisnuita, dintre un barbat tanar, aflat intr-un moment dificil al vietii lui si un motan roscat, destept si carismatic pe nume Bob. Desi nu iubesc in mod deosebit pisicile (de fapt, nici n-am interactionat prea mult cu neamul pisicesc), cred in valoarea terapeutica a prezentei unui animal de companie în spatiul personal . „Un motan pe nume Bob” tocmai acest lucru subliniaza  si descrie intr-un limbaj simplu,accesibil felul cum Bob apare in viata lui James si-i da o a doua sansa la un trai normal.

James locuieste in Londra la limita de jos, cantatul pe strazile capitalei ii asigura minimul de bani pentru mancare, facturi si intretinerea apartamentului. In plus, se lupta cu dependenta de droguri si incerca sa nu le mai faca probleme parintilor. Dupa o adolescenta furtunoasa si lipsa unui camin stabil, James fuge de-acasa, cunoaste persoane dubioase si devine un muzician ratat. Cand l-a gasit pe Bob in scara blocului, James era un dependent de droguri in faza de recuperare si traia de pe-o zi pe alta.  Intalnirea cu Bob capata o semnificatie providentiala si e considerata o a doua sansa. Bob schimba totul, de la rutina de fiecare zi la modul de perceptie al realitatii. James intelege ca nu-i pasase de nimeni pana atunci, ca acum sanatatea si fericirea unei alte fiinte depind el in totalitate si ca asumarea acestei responsabilitati ii ofera o nebanuita satisfactie. Poate ca m-ar fi enervat atata contiinta si responabilitate asumata, daca n-ar fi fost felul cum este scrisa aceasta carte. Cuvintele curg lin, frazele se leaga, intamplarile sunt povestite cu ironie si autoironie. James realizeaza ce existenta egoista dusese, cat timp irosit, ce bine este sa-ti pese de altii si sa te astepte cineva acasa….Asa ca cititi aceasta carte. Nu vreau sa va dau mai multe indicii. Pot doar sa spun ca „Un motan pe nume Bob” a fost o surpriza placuta si ca am citit-o cu zambetul pe buze.

A street cat named Bob” este filmul realizat dupa aceasta carte.

Pe adevaratul Bob il gasiti aici.
P.S.: Mi s-a parut haios felul in care motanul s-a ales cu acest nume. Iubitorii serialului „Twin Peaks” sigur isi amintesc de pitorescul personaj Killer Bob, un soi de doctor Jekyll si domnul Hyde.

Lecturi la inceput de an

2017 a inceput relativ bine. Am avut ceva spor la citit, dar adevarul este ca mi-am impus sa fiu mai organizata. Am pina si o agenda in care trec titlurile si ce impresii mi-au lasat, fragmente favorite, idei care-mi plac….Sa facem o scurta recapitulare. „Privighetoarea” de Kristin Hannah a fost o carte despre care am tot auzit si pe care am primit-o de la o librarie online. Asa cum spuneam aici, prima parte a romanului a mers cam incet si nu intelegeam de unde atata succes. Recunosc ca partea a doua este mult mai antrenanta si mai emotionanta, plus ca povestea celor doua surori atat de diferite nu te poate lasa indiferent.

    • vegetarianaVegetariana„, scrisa de coreanca Han Kang, m-a uimit peste masura, dar nu neaparat în sensul plãcut al cuvântului. Povestea e cel putin ciudata, personajele idem, ceva sexualitate, arta si violenta intregesc tabloul unei familii si, mai ales, al unei femei cu o idee fixa: initial se trezeste aruncand toata carnea din frigider, apoi isi anunta sotul si parintii ca devine vegetariana convinsa si de aici, totul e cam prea complicat si ciudat pentru intelegerea mea. Daca autoarea a vrut sa socheze, e clar ca a reusit s-o faca. I-am dat trei stelute pe goodreads si n-as mai reciti-o. Pareri mai entuziasmate si mai elaborate gasiti aici, aici si aici.
    • la-marginea-liveziiCopacii nu îi răspundeau, nu îl înfruntau cu îndărătnicie, nici nu râdeau de el. Nu se aflau aici ca să-l chinuie; într-adevăr, nu se aflau deloc pentru el. Faptul că James ședea sub ei nu conta în nici un el, iar pentru asta bărbatul era profund recunoscător”.”

Nu mai citisem pina acum nimic scris de Tracy Chevalier, desi stiu ca e destul de prolifica si de citita. Primele capitole mi-au dat usoare batai de cap pina m-am obisnuit cu trecerea de perspectiva de la Sadie (*doamna G., mama a zece copii din care supravietuiesc doar cinci, femeie alcoolica, inraita pe viata si cu mare ciuda pe sotul ei) la James Goodenough (sotul lui Sadie, mare iubitor al naturii si al merilor in mod special). Conflictul mocnit intre cei doi parteneri are un final tragic si il determina pe Robert, cel mai mic dintre copiii lor, sa plece de-acasa. Destinul lui ilustreaza foarte bine ideea ca omul sfinteste locul si ca trebuie sa vedem binele din toate experientele din trecut. Pe Robert il va salva dragostea pentru copaci si, mai ales, dragostea pentru oameni, dorinta de a se rupe de trecutul violent al familiei si de  a fi independent.

    • monica-selesO carte scrisa cu multa sinceritate, total diferita ca stil si subiect decat cele de mai sus. Despre sportiva Monica Seles stiam ca a fost o mare tenismena si ca la un moment dat a fost victima unui fan de-al lui Steffi Graf. Din acel moment cariera ei a a avut perioade de pauza, urmata de urcari si coborari alternative in ierarhia tenisului mondial. Ce nu stiam e ca toata supararea si furia ei s-au transformat intr-o suita de accese alimentare, acumularea semnificativa de greutate si zile intregi de antrenamente chinuitoare pentru a reveni la forma fizica acceptabila. Marturisirile Monica Seles m-au tinut acolo, am apreciat sinceritatea cu care vorbeste despre slabiciunile ei, despre durerea si suferinta la moartea tatalui ei, si printre randuri, cat de puternica este de fapt. Faptul ca reuseste sa fie impacata cu ea insasi si sa se bucure de viata chiar daca tenisul nu mai este pe primul loc, aceasta este marea victorie a Monicai Seles.

Un fan dement m-a înjunghiat în spate, cu un cuțit, în timpul unui meci și, din acel moment, viața mea a luat o cu totul altă turnură. Deși rănile fizice s-au vindecat, am rămas cu niște sechele emoționale sinistre, care m-au aruncat într-un noiam de disperare și depresie din care nu mai reușeam să mă eliberez. M-am închis în mine și am deprins niște obiceiuri cu care mă sabotam singură. Am început, de exemplu, să mănânc. Mâncarea a devenit pentru mine o alinare și o otravă deopotrivă. Rațiunea îmi spunea că trebuia să-mi recapăt viața, dar simțirea nu-mi dădea voie să fac asta. Mă simțeam paralizată. Orice lucru pozitiv părea imposibil de pus în practică, astfel că am rămas blocată în același loc timp de zece ani, învârtindu-mă precum un hamster nevrotic într-o rotiță de obsesii și diete extreme, devastată de faptul că nu puteam fi persoana care fusesem odată. M-am aruncat cu capul înainte în ceea ce, în viziunea lui Einstein, ar fi definiția fidelă a nebuniei și mi-a luat infinit de mult timp să mă redresez.” (pag. 14)

ImagoAm trecut in alt registru, ceva mai complicat. In primul rand, nu eram familiarizata cu stilul acestei autoare. Apoi, nu am fost pregatita pentru complexitatea si rigurozitatea pe care o presupune in astfel de roman. Prima parte a cartii a mers relativ usor, apoi m-am impotmolit, am facut o pauza, am revenit, am recitit mult din urma si am terminat-o plina de entuziasm. „Imago” este o carte care necesita rabdare, atentie, grija pentru detalii si, nu in ultimul rând, dragostea pentru cuvinte si spirit: „Literatura e ceea ce are omenirea mai bun. Poezia e inima literaturii, concentreaza in ea ce e mai bun in lume si-n om. E singura hrana a sufletului. Depinde de voi daca ajungeti oameni sau ramaneti în stadiul animal.” – pag.39
In anii de dupa moartea lui Stalin, viata era foarte grea. Trei baieti, total diferiti ca personalitate si mediu social, devin prieteni si asa incearca sa reziste sistemului social opresiv din Rusia. Neincredere, tradari, teroare, saracie…iata o lume pe care Ludmila Ulitkaia o descrie incercand sa arate ambele fete ale monezii: binele si raul, ipocrizie si demnitate, caracter si dogme politice opresive. „Imago” este o carte complexa care nu menajeaza, care introduce cititorul cu brutalitate in regimul sovietic si-l sufoca cu aspectele sordide ale societatii si ale caracterului uman. In egala masura, „Imago” vorbeste despre salvare, despre prietenie si dragoste, despre rolul familiei în formarea tinerilor, despre pedagogi cu har, dedicati profesiei lor, despre adevar si despre iubirea pentru literatura, muzica si stiinte.

Oricare ar fi epoca, trebuia sa fugi din ea,  sa te desprinzi, sa n-o lasi sa te înghita.
-Literatura e sigurul lucru care ajut omul sa traiasca si-l face sa se împace cu timpul sãu, îi învãta Victor Iulievici pe elevi.
Toti se grãbeau sã-l aprobe.
Numai Sania era putin descumpãnit: cum rãmânea cu muzica?” – pag.73

Atat deocamdata. Am mai citit „Zilele regasirii mele” – Elena Ferrante (*frumoasa, dar nu se compara cu tetralogia napoletana) si „Salbaticie. . Pierduta si regasita pe Traseul de Creasta de pe Coasta Pacificului” – Cheryl Strayed, o surpriza foarte placuta, o carte pe care v-o recomand cu mare drag . Mai am foarte putin si termin „Casa de langa lac„- Kate Morton si apoi ma ateapta „Un motan pe nume Bob„- JamesBrown, „Parada de Paste” – Richard Yates si „O viata marunta” – Hanya Yanagihara.

„Cinci colturi” – Mario Vargas Llosa

Mi s-a parut interesant sa intitulez povestea aceasta Cinci colturi, de la numele unui cartier emblematic, intr-un fel, pentru Lima, pentru Peru si deopotriva pentru perioada in care se petrece actiunea romanului. Tema care impregneaza intreaga poveste este jurnalismul, mai ales jurnalismul senzationalist, dar si celalalt chip al lui: acela de instrument al eliberarii si de pavaza morala si civica a unei societati.” spune Mario Vargas Llosa despre ultima sa carte aparuta la Polirom, in traducerea lui Marin Malaicu-Hondrari. Un titlu care nu spune mare lucru la prima vedere, dar care pare extrem de potrivit dupa parcurgerea intregului roman. Personal, am vrut sa citesc aceasta carte pentru ca mi-a placut descrierea de pe siteul acestei librarii online si am intuit ca nu se va asemui cu nimic din ceea ce am citit pina acum.

Cel mai nou roman al lui Mario Vargas Llosa incepe cu o scena cel putin obraznica: doua prietene, femei maritate, familiste din lumea buna, ajung sa faca dragoste. Legatura lor va continua iar intalnirile clandestine sunt redate intr-un limbaj nerecomandat pudicilor. Pe fondul acestei legaturi primejdioase, se desfasoara actiunea propriu-zisa: sotul Marisei, Quique Crdenas Sommerville, un respectat om de afaceri, este santajat de Rolando Garro, directorul unei reviste de scandal, revista finanatata si condusa din umbra de „Doctor”. Lucrurile se complica, povestea ajunge in ziare,   Rolando va fi asasinat cu bestialitate, iar destinele tuturor celor implicati sunt influentate si iau o turnura neasteptata. Nu lipsesc nici amanuntele picante, scene de amor, perversitati, orgii, suspans, frica si teroare intr-o tara paralizata de nesiguranta si coruptie. Poate ca aceasta este reteta care tine cititorul incordat, in sensul ca nu se face prea mare distinctie intre victime si vinovati, toti au secrete, fiecare duce povara trecutului mai mult sau mai putin rusinos si incearca sa iasa basma curata. Fie ca provin din straturile de jos ale societatii peruane si incearca sa parvina, fie s-au nascut in randurile privilegiatilor, ale celor care traiesc fara de griji , toti sunt prinsi pe picior gresit in aceasta lume superficiala. Mariasa si Chabela au o aventura erotica condamnabila in ochii celorlalti; Quique e santajabil pentru ca participase si fusese filmat la o orgie pornografica; Rolando conduce o revista de scandal finantata pe ascuns de Doctor si moare tocmai pentru ca nu a ascultat ordinele acestuia; Luciano, avocat de profesie , cel mai bun prieten al lui Quiche, ii ia apararea acestuia desi stie sigur ca amicul lui a gresit; Bondoaca isi iubeste profesia pentru ca adora sa stie toate mizeriile si sa le faca publice; fiecare este corupt si coruptibil, toti par sa functioneze si sa adapteze  normelor nescrise dictaturii si vremurilor tulburi. Desi pare o poveste politista in care cititorul se lasa antrenat sa afle deznodamantul, Cinci colturi e mai mult de-atat, e o fresca vie a regimurilor conduse de lideri despotici, in care vulgaritatea, mizeria morala si desfraul se completeaza.

Placerea e viciul cel mai raspandit din cate exista. Banuiti ca stiti prea bine; suntem un popor de barfitori. Vrem sa aflam secretele oamenilor si, de preferat, pe cele din paturile lor. Cu alte cuvinte, cine cu cine si-o trage si cum si-o trage. ” – pag.77

Poate ca nu  e cea mai reusita carte a lui Mario Vargas Llosa (în mod cert mi-au placut mult mai mult  „Visul celtului” sau „Eroul discret„), dar am apreciat cum se face trecerea fireasca de la straturile inferioare ale societatii la cei bogati, alintati de soarta si plini de privilegii. In plus, faptul ca naratiunea se face la persoana I-a si din perspective diferite ofera o viziune complexa si uneori nesteptata a intrigii. Daca ceva m-a deranjat, nu a fost limbajul murdar sau pasajele erotice mult prea explicite, ci, mai ales, faptul ca nu am empatizat, nu m-am atasat de nici un personaj. Poate ca e mai bine asa, tinand cont de finalul deschis si oarecum incert.

Gasiti „Cinci colturi” la aceasta librarie online, categoria literatura universala. Transportul este gratuit.