Paulo Coelho

Am scris despre „Aleph
Paulo Colho
De pe artavizuala 21 am preluat acest interviu:
„Ca să fii artist şi om,
trebuie să fii atent la clipa prezentă”

Cu sprijinul Simonei Kessler, agentul literar al lui Paulo Coelho în România, Cristina Ţopescu a avut ocazia să se întâlnească cu scriitorul brazilian în casa lui din Saint Martin, în sudul Franţei, pentru a-i lua un interviu. Cristina Ţopescu a avut amabilitatea să pună la dispoziţie publicaţiei Dilema Veche transcrierea convorbirii ei cu Paulo Coelho, din care s- a făcut o selecţie în cele ce urmează.

Paulo Coelho este unul dintre scriitori mei preferaţi. Deşi, nu toate romanele lui m-au fascinat, articolele care au apărut în diverse ziare din România au fost pentru mine „o colecţie” de eseuri pline de învăţături cu semnificaţii profunde. „E foarte greu să scrii articole pentru ziar fiindcă ai nevoie de multă disciplină”, a spus Coelho în redacţia EVZ. Coelhio este un scriitor care citindu-l îţi răspunde la anumite întrebări existenţiale. Nu degeaba este supranumit „alchimistul cuvintelor”. O dată la câteva decenii, apare o carte care schimbă viaţa cititorilor săi. Povestea lui Santiago este în acest sens un etern îndemn de a ne urma visele şi de a ne asculta inima. În interviul care urmează, realizat de Cristina Ţopescu, scriitorul brazilian vorbeşte despre ezitările pe care le-a avut înainte de a experimenta domeniile artelor, până să devină scriitor. „Procesul de creaţie trebuie să se supună legăturii misterioase cu viaţa şi dacă ai un vis acesta trebuie să se împlinească”, sublinia Paulo Coelho. (G.R.)
All You Need is Love

Cristina Ţopescu: Dle Paulo Coelho, cum aţi devenit scriitor?

Paulo Coelho: Fac ceva ce am ales într-un moment în care mulţi cred că e prea tîrziu să aleagă un drum nou, cînd aveam 38 de ani. Cînd am mers prima dată în România, aveam acest vis: „Dumnezeule, experimentez lucruri atît de diferite!”. Mi-am cumpărat o maşină de scris în Amsterdam şi am aşternut pe hîrtie călătoria mea prin Europa. Însă nu am îndrăznit să mă apuc de scris. M-am gîndit că nu eram pregătit. Sau, dacă făceam ceva important pentru mine şi dădeam greş, aş fi fost profund rănit. Majoritatea oamenilor au tendinţa de a nu-şi urma visurile pentru că, atunci cînd îţi urmezi visul, poţi fi rănit şi nu mai poţi da vina pe părinţi, pe soţie sau pe copii. Este alegerea ta. Aşa că am amînat ani de zile visul de a deveni scriitor. Apoi, a urmat pelerinajul la Santiago de Compostella. În acel moment, mi-am spus: „Viaţa este mult mai simplă decît am crezut.”

– Ce a înseamnat pentru dumneavoastră această călătorie magică?

– Pelerinajul la Santiago de Compostella a fost mai mult o cotitură. Încă din tinereţe am visat să scriu, dar am amînat mereu. În 1986, aveam bani, eram căsătorit, duceam o viaţă comodă.

– Eraţi stăpîn pe viaţa dumneavoastră…

– Da, dar eram foarte nefericit. Ceva nu mergea bine. Mi-am spus că nu pot da vina toată viaţa pe mine sau pe cei din jur pentru că nu-mi împlinisem visul de a fi scriitor. Aveam 38 de ani, şi majoritatea oamenilor cred că este prea tîrziu să începi ceva. Alţii se gîndesc că, dacă acţionează, vor răni pe cineva, aşa cum eu o puteam răni pe soţia mea… Cînd îţi urmezi visul, cei care te iubesc nu suferă, înţeleg. Te înţeleg, dar o iau încet. Desigur, te iubesc. Îmi amintesc de părinţii mei, cînd le-am spus că vreau să devin artist. Au fost aşa de tulburaţi, că m-au dus la un sanatoriu pentru că ţineau la mine. Credeau că sînt nebun şi trebuia neapărat să mă răzgîndesc.

– Voiau să deveniţi avocat.

– Aşa este. Voiau să-mi schimb perspectiva asupra vieţii. După cîteva încercări nereuşite de a mă face să mă răzgîndesc, au crezut că sînt nebun şi m-au internat. Dar nu cred că au vrut să-mi facă rău. Era acel tip de iubire exagerată, cînd crezi că omul de lîngă tine ia o decizie greşită şi devii exagerat de protector. Revenind la întrebarea dvs., atunci cînd faci un lucru important pentru tine, aura ta, lumina ta se schimbă. La început, oamenii te privesc şi cred că vei fi dezamăgit, dar, dacă perseverezi, dacă nu renunţi, ceilalţi încep să te respecte şi, în final, fac acelaşi lucru ca tine, pentru că devii un exemplu. Nu cred că preţul este rănirea celor din jur. Nu îi răneşti pe cei pe care îi iubeşti atunci cînd faci ceva important pentru tine. Cei pe care îi iubeşti te vor înţelege, pînă la urmă.

– Ce este un maestru pentru dumneavoastră?

– Eu nu cred în maeştrii de tip clasic. În fiecare zi, întîlnesc pe cineva care mă învaţă ceva. Poate fi un taximetrist, un fermier, un cititor care vrea un autograf. Trebuie doar să fii receptiv. Am fost la Geneva acum două săptămîni şi trebuia să cinez cu cineva. Persoana a contramandat în ultima clipă şi m-am dus să cinez singur. Apoi, m-am plimbat prin cartierul vechi al Genevei. Am pornit la plimbare, era ora 23 şi, brusc, m-am simţit extrem de singur. Atunci cînd călătoreşti, trebuie să te înfrunţi cu tine însuţi. Chiar dacă sînt obişnuit cu singurătatea, în acea zi am avut o senzaţie apăsătoare de singurătate. Puteam să-mi sun prietenii din Geneva, dar era prea tîrziu. Puteam merge la un bar şi eram sigur că oamenii mă vor recunoaşte. Vedeam în jur oameni singuri şi mi-am spus că le voi vorbi. Şi ei erau singuri. Nu aveam de gînd să vorbesc cu femei, ar fi crezut că le fac avansuri, dar aveam de gînd să vorbesc cu bărbaţii. M-am apropiat de cineva şi i-am spus: „Cît de trişti sîntem cînd sîntem singuri!”. Omul a plecat, pentru că şi el era umilit de singurătate. Sînt ultimul om din lume care s-ar putea simţi singur şi, cu toate astea, atunci m-am simţit singur. M-am apropiat de un bărbat de vîrsta mea care stătea pe o bancă. M-am gîndit că va crede că sînt homosexual, dar nu-mi păsa. M-am uitat la el şi i-am spus: „Mă simt cumplit de singur.” Mi-a răspuns: „Şi eu. Dar mă gîndeam la Beatles”. L-am întrebat la ce anume. Mi-a răspuns: „La un cîntec de Lennon şi McCartney: All You Need Is Love.” Toată viaţa poate fi rezumată în această propoziţie: „All You Need Is Love.” M-am întors la hotelul meu frumos, pe partea cealaltă a lacului, gîndindu-mă că acela era un maestru pe care nu aveam să-l mai întîlnesc, dar care a ştiut să folosească un cîntec de Beatles, în acel moment, pentru a mă face să înţeleg că aveam nevoie doar de dragoste.

– Ne puteţi vorbi puţin despre perioada dumneavoastră rebelă?

– Cred că revolta este foarte importantă. A lupta împotriva unui lucru pe care oamenii îl iau ca atare este foarte important, într-o anumită perioadă a vieţii. Chiar dacă revii la aceleaşi valori, nu simţi că viaţa te-a păcălit. Ai degustat mai multe vinuri care nu ţi-au plăcut şi te întorci la cel care ţi-a plăcut. Dacă ai toată viaţa un singur soţ, te vei întreba mereu cum este să faci dragoste şi cu un alt bărbat. Pentru a ajunge unde trebuie, e nevoie s-o iei şi pe drumuri şerpuite. Dacă privim viaţa lui Iisus, observăm că la Cina cea de Taină a spus în aceeaşi propoziţie: „Unul dintre voi se va lepăda de mine, unul dintre voi mă va trăda.” A pus un semn de egalitate între Iuda şi Petru. În final, Petru a înţeles mesajul iertării, dar Iuda nu l-a înţeles. Iisus l-a ales pe Petru, cel care se lepădase de El, să fie conducătorul Bisericii Sale. Putea să aleagă pe unul dintre cei 10 apostoli care nu i-au greşit şi au spus întotdeauna „Amin”, dar l-a ales pe acela care a spus „Nu-l cunosc pe omul acesta”. L-a ales pe Petru fiindcă el cunoştea reversul medaliei. De-asta cred că revolta sau cunoaşterea reversului medaliei este foarte importantă. Atunci cînd te întorci, te întorci cu puterea unui om care a negat ceva şi acum îi înţelegi importanţa.

– Mă uit la inelul dumneavoastră…

– Este inelul walkiriilor, al ritualului Lunii.

– Mulţi oameni vă văd ca pe un mag. Vă simţiţi aşa? Sau vă simţiţi mai degrabă un guru spiritual?

– Nu sînt un guru, nici un maestru. Sînt doar un om care-şi împărtăşeşte modul de a vedea viaţa, ca tipul din Geneva care mi-a spus „All You Need Is Love”. Este un guru? Nu! A fost omul potrivit, în locul potrivit, la momentul potrivit. Ar trebui să împărtăşim modul nostru de a vedea viaţa, pentru că asta face viaţa interesantă şi asta e moştenirea noastră. Cineva a visat scaunul acesta şi a spus că va tăia lemnul astfel. La început, a fost doar un vis, o idee. Apoi, l-a dus la tîmplar şi ideea s-a materializat. Acum, stau pe scaunul acesta. Acesta este modul prin care un om şi-a manifestat iubirea.

– Ca un personaj de-al dumneavoastră, aţi fost şi dumneavoastră considerat nebun. Cît de fragilă credeţi că este graniţa dintre normal şi anormal?

– Sîntem cu toţii diferiţi. Prin urmare, trebuie să ne acceptăm diferenţele. Noi, însă, vrem să fim ca ceilalţi. Din acest moment, credem că oamenii nu sînt normali dacă îi interesează altceva. Dacă eu sînt aici, într-o casă de ţară din Franţa, şi spun că iubesc grădinile japoneze, lumea se va uita la mine şi se va întreba ce-i asta. Pietre şi nisip nu reprezintă o grădină. În grădină trebuie să ai iarbă, flori… S-ar putea să considere că nu sînt normal, pentru că am o altă viziune asupra lumii. Dar apoi intru pe Internet şi descopăr că în această zonă există 5-6 oameni interesaţi de grădinile japoneze. Îmi dau seama că nu sînt singur şi capăt mai multă putere pentru a lupta cu ideea că sînt anormal. Cu excepţia cazurilor patologice, trebuie să accepţi că eşti diferit, că nu eşti ca ceilalţi în felul cum trăieşti, în viaţa sexuală, în nimic din ceea ce faci. Eşti diferit, eşti unic şi trebuie să-ţi exerciţi puterea aceasta.

– Oamenii îşi dau seama de miracolul vieţii numai în apropierea morţii. Cum aţi reuşit dumneavoastră să vă daţi seama de miracolul vieţii?

– Ca tot omul, am avut momente în care nu am înţeles cît de frumoasă este viaţa. Azi însă, îmi dau seama de un lucru foarte important, şi anume că voi muri. Oamenii cred că numai ceilalţi mor. Nu ne prea dăm seama că vom muri şi noi. Mi-am dat seama că moartea nu este duşmanul meu, ci stă aici, alături de mine, şi mă priveşte. O văd ca pe un înger frumos şi blond. Este fermecătoare şi-mi spune: „Te voi atinge”, iar eu îi spun: „Nu face asta acum, ci mai tîrziu.” Spune: „Nu ştii cînd te voi săruta, prin urmare, trăieşte din plin.” Asta fac eu, de cînd mi-am dat seama că voi muri şi că moartea nu e duşmanul meu. Este cel mai bun maestru, pentru că ea poate opri totul. De atunci, nu mai amîn niciodată o decizie. Îndrăznesc să fac lucruri pe care nu le-am făcut niciodată pentru că nu am nimic de pierdut. Voi muri la finele vieţii. Am decis că vreau să mor trăind. Poate părea un paradox, dar nu este. Ştiu oameni care sînt deja morţi. Nu îndrăznesc nimic. Au renunţat la tot. Mănîncă, fac dragoste, se plimbă, merg la cinema, se uită la TV, dar sînt morţi, pentru că au renunţat la viaţă. Visul meu este acela ca, în ziua în care moartea mă va atinge, să atingă un om viu.

– De multe ori, aţi afirmat că femeile au jucat un rol crucial în viaţa dumneavoastră şi că aveţi în dumneavoastră şi o latură feminină.

– Cu toţii avem în noi o latură feminină şi una masculină. Şi femeile, şi bărbaţii. Partea masculină este şi un mod important de a privi lumea: disciplină, obiectiv, în sens foarte pragmatic. De partea feminină ţine intuiţia, a nu vedea viaţa ca pe o linie dreaptă, ci ca pe ceva mult mai global. Procesul de creaţie provine din latura feminină. De exemplu, cînd scriu o carte, am în cap povestea, dar nu mă gîndesc la ea. Este ca o femeie însărcinată. O mamă nu se gîndeşte: „O să-i pun doi ochi, un nas, o gură…” Procesul de creaţie trebuie să se supună legăturii misterioase cu viaţa, o legătură aproape mută. Apoi, cînd cartea este gata, ai nevoie de latura ta masculină. Trebuie să te căzneşti, să o baţi la maşină. Partea creativă e asemenea naturii… Pui o sămînţă în pămînt şi habar nu ai cum s-a transformat ea într-un palmier sau o floare. Trebuie să-ţi dai seama că sînt lucruri în viaţă pentru care ai nevoie de intuiţie, şi nu de un sistem verbal sau organizat de a înţelege lumea, chiar dacă el există, chiar dacă, după Einstein, azi ne dăm seama că spaţiul şi timpul, pe care le-am luat ca atare, nu există. Există doar un continuum spaţiu-timp, un amestec al celor două. Prin urmare, orice lucru poate fi înţeles în două moduri: cel clasic, academic şi cel emoţional. E nevoie de ambele. Un scriitor are nevoie să-şi recunoască latura feminină şi eu cred că lumea se îndreaptă spre o feminizare. Ştiu, pentru că, la început, cînd semnam autografe, veneau aproape numai femei. Brusc, au început să vină şi bărbaţi. Prin urmare, ei sînt capabili să dezvolte un mod feminin de înţelegere a lumii. Azi, cred că sînt 60% femei şi 40% bărbaţi, la început, procentul fiind de 5% bărbaţi şi 95% femei. Cînd vorbim despre un nou univers, vorbim despre o feminizare a omenirii. În acelaşi timp, femeile devin tot mai masculine şi bărbaţii nu sînt foarte încîntaţi de idee. Cred că nici femeile nu sînt foarte încîntate.

– Ultimele dumneavoastră cărţi, La Rîul Piedra… şi 11 minute sînt scrise din punctul de vedere al unei femei. Cum e posibil ca un bărbat să cunoască sufletul femeii?

– Nu cred că pot fi femeie. Cu cît încerc mai mult, cu atît reuşesc mai puţin, dar ar trebui să încerc să le înţeleg pe femei, pentru că fac parte din viaţa mea, aşa cum femeile ar trebui să îi înţeleagă pe bărbaţi. Atunci cînd scrii, te confrunţi cu o lume misterioasă, în care nu există sex. Poţi surprinde energia feminină sau masculină şi să o redai într-o carte sau într-un tablou. Avem de-a face cu inconştientul omenirii. În Alchimistul, îi spun anima mundi, „sufletul lumii”. Cînd faci acest lucru, poţi să-ţi înţelegi aproapele.

– Aţi venit în România în 1982.

– Da, pentru că eram fascinat de Carpaţi şi voiam să-i văd. Recunosc că nu a fost cel mai potrivit moment de a merge acolo.

De ce?

Era în timpul dictaturii Ceauşescu şi noi, în Brazilia, eram tot sub dictatură militară. Am fost închis, am fost torturat… Astfel, mergînd în România a fost ca şi cînd aş fi mers în Brazilia. Era aceeaşi energie negativă, se încerca controlarea modului în care oamenii vorbeau şi gîndeau. Dar România este o ţară care m-a marcat. Dincolo de oprimarea politică pe care o cunoscusem şi în ţara mea, am cunoscut oameni cu suflete mari, oameni vii. Erau speriaţi, aşa cum eram şi noi, brazilienii, dar erau vii. M-am gîndit să vin în România să stau trei-patru luni, să stau de vorbă cu oamenii, să merg în baruri, la petreceri, la cinema, să duc o viaţă normală ca aici, în Pirinei. Mă gîndesc foarte serios la asta, pentru că voi, românii, chiar dacă nu vă daţi seama, sînteţi foarte apropiaţi de brazilieni. Nu mă refer numai la limbă… Singurul lucru la care ne pricepem mult mai bine decît voi e fotbalul. În afară de asta, sîntem foarte apropiaţi. Chiar şi echipamentul fotbaliştilor români seamănă cu cel al brazilienilor.

– În acelaşi timp, sînteţi un cetăţean al lumii şi aţi dovedit asta scriind acea scrisoare preşedintelui Bush împotriva războiului din Irak.

– Ca să fii artist şi om, trebuie să fii atent la clipa prezentă. Cînd i-am scris scrisoarea lui Bush, ea a fost publicată într-un ziar, în al doilea şi apoi în lumea întreagă, pentru ca la finele lui martie să fie cel mai citit articol din lume. Nici nu visam… Visam ca romanele mele să fie citite de multă lume, am vîndut 55 de milioane de exemplare, ceea ce înseamnă 150 de milioane de cititori, dar scrisoarea asta… Acest scurt text a apărut pe Internet. Mi-am dat seama atunci că am o mare responsabilitate. Dar cum să-i fac faţă? În primul rînd, implicîndu-mă în lucruri pe care le consider bune sau rele. În al doilea rînd, înţelegînd că nu pot forţa o situaţie, dar că pot face ceva. Cînd am scris scrisoarea, mă gîndeam poate că va fi publicată într-un ziar, dar nu m-am aşteptat la o astfel de mediatizare.

– Aţi intrat în panică?

– A fost un moment în care primeam mii de e-mail-uri, nu o sută sau o mie, ci mii în fiecare zi. Unele dintre ele erau foarte agresive. Eram puţin speriat. Făceam Kyudo, trăgeam cu arcul şi mă gîndeam la reacţie, pentru că unele mesaje erau chiar de ameninţare. Apoi, m-am gîndit că acelea erau lucruri în care credeam şi aveam de gînd să-mi apăr credinţa. Acum, şase luni mai tîrziu, mă bucur că am avut dreptate. Vedem cu toţii ce haos este în Irak astăzi.
(A consemnat Cristina Ţopescu, SURSA: dilemaveche.ro nr. 554, 14 noiembrie 2003).

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Paulo Coelho&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s