Madeleine Thien

Am scris despre „Certitudine

Madeleine Thien

Aici interviu realizat de Andreea Rasuceanu si preluat de pe observator cultural:

Madeleine Thien este o scriitoare canadiană, născută la Vancouver. Romanul său, Certitudine (apărut la Humanitas Fiction, în traducerea realizată de Carmen Ciora şi Domnica Drumea), a cîştigat mai multe distincţii literare, printre care Premiul Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură“, ediţia 2010.

Eşti canadiană, născută în Vancouver, dar şi malaeziană, cu tatăl născut la Sandakan, în estul Malaeziei. A devenit cumva acest oraş, unul dintre acele locuri care te bîntuie? Te-a urmărit gîndul de a vedea oraşul în care te-ai născut?

Da, cu siguranţă, cu atît mai mult cu cît era locul pe care-l cunoşteau toţi cei din familia mea, fratele şi sora mea s-au născut acolo, părinţii mei au locuit acolo cîţiva ani, înainte de a veni în Canada, aşa că am fost mereu urmărită de el, părea a fi ceva foarte îndepărtat şi diferit şi mi l-am imaginat de nenumărate ori. În plus, pentru familia mea era locul în care ei avuseseră o viaţă mai uşoară decît în Canada, unde nu aveau familia pe care să se poată baza. Pentru mine a fost locul pe care-l vizitam de multe ori în imaginaţie, sperînd să şi ajung acolo cîndva.

Şi cînd ai ajuns acolo prima oară?

În 1999. Iar de atunci încerc să mă întorc, măcar o dată la doi ani.

Ai simţit vreodată, în vreme ce scriai romanul, că scrisul îţi era precondiţionat de acest exotic pămînt natal, poate făcîndu-şi simţită prezenţa în romanul tău fără chiar ca tu să fii conştientă de asta?

E o întrebare foarte interesantă. Da, cred că da. În roman e mereu prezentă ideea asta, de nostalgie după un loc unde ai vrea să te întorci – o ţară pe care ai lăsat-o în urmă şi unde nu te poţi întoarce. Atunci cînd tata a venit în Canada, a trebuit să renunţe la paşaportul malaezian. Se putea întoarce acolo, doar ca vizitator însă. E vorba despre ceea ce laşi în urmă: limba, lucrurile familiare, mîncarea… de fapt tot ceea ce e relevant pentru tine. Aşa că da, toate astea au fost prezente în roman încă de la început.

Literatura se învîrte în jurul cozii, ştiinţa pune punctul pe i

Primul tău roman, Certitudine, îl poartă pe cititor printr-o serie de ţări, precum Indonezia, Olanda, Malezia. Chiar ai călătorit în aceste locuri sau a fost un exerciţiu al imaginaţiei tale? E vorba despre o hartă (sau geografie) reală ori imaginară?

E o geografie reală, în sensul în care am fost în toate aceste locuri – în unele am stat mai mult, în altele mai puţin. În Malaezia am stat numai cîteva luni, în Olanda am locuit doi ani, iar Indonezia doar am vizitat-o. Ceea ce mi se pare important este că toate aceste ţări au o legătură politică. Malaezia şi Indonezia au aceeaşi limbă, dar sisteme foarte diferite, şi mulţi indonezieni merg la lucru în Malaezia. În acelaşi fel sînt legate şi Indonezia şi Olanda. Indonezia a fost colonia Olandei, erau Indiile de Est Olandeze, aşa că atunci cînd aceasta şi-a cîştigat independenţa, mulţi s-au întors în Olanda, mai ales clasa de mijloc, pentru că au simţit că nu şi-ar găsi locul în noua societate indoneziană. Interesant e că, de fapt, considerau că „acasă“ e Olanda, şi nu Indonezia. Cred că perioada de după război în sud-estul Asiei a presupus un complex proces de emigrare, oamenii încercau să lase lucrurile în urmă, să-şi reconstruiască vieţile. De fapt, mergeau tot pe drumul colonizării, dar în sens invers. Mulţi malaezieni s-au îndreptat spre Anglia, în Canada, iar indonezienii au plecat în Olanda, şi tot aşa. Aşa că geografia din carte este una bazată pe contextul politic.

Romanul aminteşte perioada cumplitei ocupaţii japoneze din Sandakan, care a durat din 1942 pînă în 1945 şi s-a terminat cînd A Noua Divizie Australiană a eliberat oraşul. Cum te-ai documentat pentru această dimensiune istorică – citind doar cărţi de istorie sau ai şi vorbit cu martori la evenimentele de atunci?

Am făcut şi una şi alta. Am crezut iniţial că mare parte din cercetare o voi face în Malaezia, dar am găsit puţine materiale în engleză, iar cele care erau se refereau mai ales la englezi sau australieni, ori la lagărele de război, şi aproape deloc la populaţia locală. Aşa că am vorbit cu oamenii, dar majoritatea aveau acum 60, 70, 80 de ani şi nu prea voiau să vorbească despre ce s-a întîmplat atunci, le era foarte greu. Bineînţeles, unii erau copii pe vremea aceea. Îşi aminteau mai ales bombardamentele, mai ales că a fost o tragedie, cei care au bombardat erau englezii, care voiau să-i elibereze, dar au sfîrşit prin a-i omorî astfel pe mulţi dintre ei. Aşa că nu voiau să vorbească despre asta, iar eu nu am vrut să îi forţez. Apoi am încercat să găsesc materiale în alte părţi, am făcut cercetări asupra războiului în zonele din apropiere şi a fost foarte util, pentru că oamenii trecuseră prin aceleaşi drame: bombardamentele, foametea, pierderea caselor, înstrăinarea, violenţa. Ocupaţia a fost cumplită peste tot, iar aici a însemnat multă vărsare de sînge.

Citind romanul tău am descoperit mai multe elemente legate de ştiinţă, mai ales de neuroştiinţe. Putem vorbi despre elemente de cercetare ştiinţifică, este ştiinţa un obiect de interes pentru tine?

Da, ştiinţa mă interesează foarte mult. De fapt, mă aflam în Olanda, mă mutasem acolo cu fostul meu soţ şi tocmai murise mama, în Vancouver. A fost o perioadă foarte grea în care nu mi-am putut găsi consolarea în literatură, care nu reuşea să răspundă lucrurilor care mă preocupau în acel moment. Îmi puneam multe întrebări legate de moarte, de ceea ce se întîmplă cu noi atunci. Aşa a început să mă preocupe ştiinţa, deşi e ciudat, se spune că aceasta este rigidă, nu e la fel de „umană“ ca literatura, dar pe mine m-a ajutat mai mult decît a făcut-o literatura. Atunci cînd am citit despre evoluţie, de pildă, voiam o altă scară a timpului, îmi doream o perspectivă mai largă, aşa că am citit lucruri legate de ştiinţă, de mintea umană, lucruri despre conştiinţă, de unde vine aceasta şi ce se întîmplă cu ea după moarte. În mod straniu, asta m-a ajutat mai mult decît a făcut-o literatura. M-a ajutat să dau concreteţe lucrurilor, deşi în acelaşi timp se referă la lucrurile pe care nu le cunoaştem, pe care nu le putem şti. Într-un fel, literatura se învîrte în jurul cozii, în vreme ce ştiinţa pune punctul pe i şi se întreabă ce anume ne face umani, ce anume e diferit la mintea noastră şi ce se va întîmpla cu ea după moarte – toate sînt întrebări foarte directe, la care în literatură  doar facem aluzie, fără să încercăm să le răspundem în mod direct, pentru că nu simţim că am putea. A fost bine că am citit şi literatură, şi ştiinţă, e bine să ai mai multe perspective.

Sînt, deci, în roman, anumite elemente autobiografice?

Da, sînt, şi cred că termenul ales de tine, „elemente“, e cel mai potrivit:  sînt frînturi, fragmente de viaţă reală care se transformă în altceva.

Crezi că problemele multiculturalismului şi etnicităţii pot contribui  la succesul unei cărţi care vorbeşte despre ele?

În Canada sînt atîţia oameni veniţi din alte ţări, încît mare parte din literatura naţională este despre alte locuri. În Canada, cartea mea nu trece drept una exotică, sînt multe altele de acest fel, asta pentru că există atît de multe culturi care trăiesc laolaltă.  Poate că în alte ţări lucrurile stau altfel şi exotismul constituie un atu. Cred că e vorba despre două lucruri: da, oamenii sînt atraşi de lucruri necunoscute, de culturi diferite, de peisaje diferite, dar caută, în acelaşi timp, şi ceva universal în literatură, care să aibă legătură cu experienţa general umană, chiar dacă învelită în ceva exotic, la suprafaţă. Şi cred că, indiferent de înveliş, cînd cobori în adîncul lucrurilor, experienţele nu mai sînt atît de diferite. Asta simt eu.

Bucureştiul e un loc cu o istorie complexă

Romanul a primit mai multe premii şi nominalizări. Cît de important este un premiu pentru un tînăr autor? Spune acesta totul despre valoarea cărţii sale?

Mă bucur că mă întrebi asta. Cred că în fiecare nominalizare sau premiu primit există o doză de noroc. Există cărţi foarte bune care nu au primit nici un premiu şi nu şi-au găsit publicul-cititor, dar asta nu le face mai puţin importante, oamenii vor trebui să le descopere pe altă cale. Cred că valoarea unui premiu este aceea că uşurează drumul cărţii către cititor, ca scriitor te bucuri de asta, fireşte, pentru că ştii cîte cărţi extraordinare există, care nu se bucură de atenţie. Legat de Canada, cred că există părţi bune şi părţi rele: premiul îi ajută pe oameni să ajungă mai repede la carte, dar asta face ca alte cărţi să fie excluse, iar industria de carte din Canada pune mare preţ pe premii – dacă o carte nu cîştigă un premiu, e foarte greu să i se dea atenţie. Unele cărţi se pierd astfel, pe nedrept. Probabil că lucrurile stau la fel peste tot.

Tocmai ai primit un premiu important, la Neptun, premiul dedicat tinerilor scriitori talentaţi. Cum s-a întîmplat asta şi care a fost reacţia ta cînd ai aflat?
Nu ştiu cum s-a întîmplat! Am primit vestea acum ceva vreme, pe mail, şi nu mi-a venit să cred că e adevărat. Dar am fost foarte fericită, pentru că la un moment dat îţi laşi cartea să-şi găsească singură drumul prin lume, aşa că simţi multă recunoştinţă cînd romanul tău e bine primit. E un premiu generos pentru un scriitor, care se gîndeşte în termenii aceştia: cîtă vreme va putea numai să scrie, fără să-şi facă griji legate de cum o să-şi acopere cheltuielile de luna viitoare. Aşa că sînt foarte onorată şi fericită.
Crezi că într-unul din următoarele romane ai putea alege România ca spaţiu de desfăşurare a evenimentelor?

O întrebare bună: am credinţa că lucrurile se aranjează de la sine, aşa că nu se ştie niciodată! Faptul că m-am aflat aici m-a făcut să îi cunosc pe scriitorii români: nu ştii niciodată ce cărţi te vor inspira, ce cărţi vei simţi că îţi deschid calea către alte moduri de a spune o poveste. Tocmai spuneam că, plimbîndu-te prin Bucureşti, poţi descoperi diferitele stiluri arhitecturale ale clădirilor şi reconstitui astfel straturile  istoriei oraşului. Nu sînt aici decît de o săptămînă, dar îmi dau deja seama că e un loc cu o istorie foarte complexă, şi astfel de locuri sînt cele care te inspiră, pentru că nu contează numai lucrurile care se văd la suprafaţă, ci trebuie să fii atent la celelalte. Exact asta face şi literatura, încearcă să arate ceea ce se află dincolo de suprafaţa lucrurilor. Aşa că nu e imposibil ca România să joace un rol în cărţile mele viitoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s