Isabel Allende

Am scris despre: „Insula de sub mare„, „Caietul Mayei” si „Dragoste„.

Un interviu cu Isabel Allende aici.
Am preluat de pe Atelier LiterNet acest interviu cu Isabel Allende realizat de d-na Dana G.Ionescu:

Isabel Allende

Ficţiunea nu se detaşează cu adevărat de realitate, susţine cunoscuta scriitoare originară din Peru, iar actul creator nu este nici explicabil, nici controlabil. În seria de autor pe care i-a dedicat-o prozatoarei, Editura Humanitas va publica volumul de memorii Suma zilelor, în care scriitoarea îşi rememorează existenţa, după moartea fiicei sale, experienţă din care a rezultat romanul Paula.

Dana G. Ionescu: Cum arată o zi oarecare din viaţa lui Isabel Allende?
Isabel Allende: 2011 este primul an sabatic din lunga mea viaţă şi am nevoie să mă odihnesc şi să-mi reîncarc bateriile, aşa că nu scriu. Cât despre o zi obişnuită, în care scriu, ea arată astfel: mă trezesc la 6.30 dimineaţa, meditez o jumătate de oră, îmi beau cafeaua în pat, mă scol, fac un duş, scot câinele la plimbare, mănânc ceva uşor la micul dejun, iar apoi mă duc în atelierul meu din spatele casei, unde scriu cam 8-10 ore. Din când în când, mă opresc să-mi întind oasele în grădină sau să mă joc cu câinele. Beau ceai toată ziua, iar la prânz mănânc un măr cu mozzarella. Dar în atelier mai fac şi alte lucruri în afară de scris. Mă documentez, corectez, îmi editez textele etc. La prânz îmi verific emailul şi sun la birou (care se află în alt oraş, cam la 25 de minute de mers cu maşina de la casa mea). Soţul meu pregăteşte cina, pe care o luăm seara pe la 7. Uneori, înainte să mergem la culcare, ne uităm la câte un film.

D.G.I.: În 1982 aţi publicat prima carte, Casa spiritelor, care v-a schimbat viaţa. Cum erau „vocile” care v-au vorbit atunci, după cum aţi povestit, în comparaţie cu cele pe care le auziţi acum?
I.A.: Vocile sunt altele la fiecare carte, dar sunt întotdeauna prezente în existenţa mea. Cum aş putea scrie, de n-ar fi ele? Unele vin din trecut, altele sunt personaje care se plimbă neinvitate prin paginile pe care le aştern, iar altele sunt „spirite”, căci eu aşa le spun muzelor binevoitoare care mă inspiră. Vocile din Casa spiritelor erau în special ale unor membri din familia mea, unii vii, alţii răposaţi, şi ele mi-au spus povestea lor. Mi-au vorbit însă şi vocile victimelor dictaturii lui Pinochet. Acum vocile vin din timpuri şi spaţii îndepărtate. Dar le aud limpede. Când am scris Insula de sub mare, de exemplu, am auzit vocile sclavilor din Tahiti, ale stăpânilor albi şi ale oamenilor de culoare liberi din New Orleans.

D.G.I.: Criticii spun că literatura dvs. este realism magic. Dvs. susţineţi că este realism. De ce?
I.A.: Pentru că eu scriu despre viaţa reală şi despre oameni reali. Literatura mea de ficţiune nu este niciodată detaşată de realitate, de teme sociale şi politice, de evenimente istorice, de luptele femeilor, de locuri etc. Cred că lumea este un loc tare misterios. Noi putem explica sau controla prea puţin din ce se întâmplă în viaţa pe care o trăim. Fără îndoială că nu putem explica visele, intuiţia, instinctul, imaginaţia, emoţiile, patimile, credinţele religioase, premoniţiile, coincidenţele şi multe altele. Eu sunt deschisă în faţa tuturor enigmelor din existenţa şi din literatura mea.

D.G.I.: Dar, dacă n-aţi fi călătorit atât de mult, cărţile dvs. ar fi arătat la fel?
I.A.: Călătoriile mi-au deschis mintea şi sufletul faţă de minunile din lume şi faţă de toate nuanţele culorilor din oameni. De obicei, cărţile mele au un suflu epic, pentru că încerc să fructific cât pot de mult din lumea reală. Nu cred c-aş scrie aşa, dacă n-aş fi văzut atât de mult. Simt că pot să scriu despre orice vreau – câtă vreme mă documentez suficient -, fiindcă oamenii sunt la fel peste tot în lume. În ciuda diferenţelor de natură culturală, avem cu toţii aceleaşi emoţii şi vrem aceleaşi lucruri. Sunt convinsă că, dacă aş plasa un personaj în Roma antică sau într-o oraş SF, din altă planetă, personajul ar fi credibil, pentru că fiinţele umane nu se schimbă semnificativ.

D.G.I.: Dar, în cazul volumului Paula, literatura a funcţionat ca terapie?
I.A.: Scrisul nu înlocuieşte terapia, dar cu siguranţă că te ajută să te lupţi cu apele tulburi şi cu suferinţele vieţii. Să plâng moartea fiicei mele a însemnat să merg singură prin bezna dintr-un tunel lung, pas cu pas, lacrimă cu lacrimă, cuvânt cu cuvânt. Scrisul la această carte m-a ajutat să ies din tunel.

D.G.I.: Identitatea dvs. artistică este legată de anumiţi scriitori sau de anumite cărţi?
I.A.: Nu neapărat, deşi tot ce citesc şi fiecare film la care mă uit, fiecare poveste pe care o aud, fiecare trăire şi întâmplare din viaţa mea înseamnă inspiraţie pentru literatură. Nu sunt conştientă de influenţele din literatură, însă ştiu că sunt ca un burete: totul mă afectează şi totul contează.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s