Elizabeth Gilbert

Am scris despre „Pelerinii”, „Razboiul homarilor

E. Gilbert
Aici prezint un interviu cu scriitoarea Elizabeth Gilbert preluat de pe hyperliteratura:
Ce se întîmplă cînd se întîlnesc un bibliotecar pasionat şi o scriitoare pasionată? Interviul lui Paul Holdengräber cu Elizabeth Gilbert, bineînţeles!

Elizabeth, te-am invitat la un festival literar, şi m-ai refuzat – deşi personal sunt foarte interesat de noţiunea de “eşec”, totuşi, de ce acest refuz net?

Paul, zîmbeşte ea, a trebuit să te refuz! Sunt acum într-un moment al vieţii mele în care simt că trebuie să fiu propria mea gardă de corp. Scriu un nou roman, şi trebuie protejat împotriva a orice altceva ar putea interfera din afară – e o lecţie de viaţă să spui “Nu” unor lucruri pe care nu vrei să le faci, dar acum eu trebuie să învăţ să spun nu unor lucruri pe care VREAU să le fac!

Paul (aproape sorbind din ceai) vrea să ştie dacă au mai fost şi alte asemenea răscruci în viaţa Elizabethei, cînd a spus “Nu” şi cînd a spus “Da”? Elizabeth zîmbeşte amintirii şi spune hotărît că o asemenea decizie a luat cînd a refuzat să participe la cursul de Creaţie literară (Creative Writing), adică ceva care nu exista pînă acum 60 de ani, ceva care ei nu i-a căzut deloc cu tronc – scriitura este ceva ce faci singur, în intimitate, şi un tînăr scriitor în căutarea vocii proprii ar trebui să fie oriunde altundeva (săpînd şanţuri, de exemplu), decît într-o încăpere plină de alţi tineri scriitori în căutarea propriilor voci!

Şi da, timpul a dovedit că acel refuz a fost alegerea corectă (deşi prietena ei Ann Patrick, cu care împărtăşeşte o frumoasă relaţie epistolară – “de la distanţa minunată, pe care o poate oferi doar acea privire aruncată prin care îmbrăţişezi dintr-o dată o scrisoare scrisă”, completează aproape invidios Paul – cu statura ei fragilă şi carisma şi vocea de Moise este un exemplu de scriitor excelent care a participat la acest tip de cursuri).

Ah, deci refuzul pe care l-am primit eu este unul diferit! concluzionează vesel Paul. Admir această… cum să-i spun? .. disciplină (sau încăpăţîare?) a ta.

În mod straniu, deşi în orice alt aspect al vieţii mele sunt foarte darnică, scrisul este altceva, e o vocaţie, cere devotament, e … politic (Elizabeth rîde şi se miră, căci nu are habar de unde s-a ivit chiar acest adjectiv, scriitura ei neavînd nimic de a face cu politica!) … în sensul în care îţi cere să fii mereu pe baricade, e insistent.

Paul revine la ideea călătoriei – unul dintre nucleele din “Mănîncă, roagă-te, iubeşte”, şi o întreabă subtil spre ce călătoreşte acum, sau, cu alte cuvinte, la ce lucrează? Elizabeth aproape că priveşte cu seninătate dincolo de peluza bătută de briză şi îşi divulgă una dintre metode:

Ştii, atunci cînd fac cercetare pentru ceea ce scriu, sunt aproape ca un tocilar – ultimele două cărţi le-am scris în Biblioteca Publică New York!

Simţi nevoia de compania celorlaţi?

Da, în bibliotecă se creează un flux, un “râu de muncă” dacă vrei, în care se îngeamănă toţi cei prezenţi în sală, în mijlocul teancurilor de cărţi, ţi-e jenă să faci altceva (să strănuţi sau, eu ştiu, să flirtezi), căci îi întrerupi şi pe ceilalţi! Acum scriu un roman despre exploratorii britanici ai secolului XIX, personajul meu este o femeie, om de ştiinţă (ştiai că acest termen a fost inventat la jumătatea secolului XIX?…) – şi trebuie să merg acolo unde a mers personajul meu: Londra, Amsterdam, Philadelphia, Tahiti… da, trebuie să merg în Tahiti, exclamă amuzată Elizabeth, identificîndu-se nu cu personajul atît cît cu scrisul ei! Ironia e că începusem această carte drept un soi de jurnal despre a NU călători!…

… m-am retras de pe terasa mansion-ului înainte să îşi termine conversaţia, înainte să ştiu cum lumea a fost atît de explorată încît în zilele noastre poate că e mai interesant să stai într-un singur loc şi să-l explorezi în amănunţime, înainte să ştiu cum ajungi de la cineva care s-a ferit cît putea să cunoască lutul la acelaşi cineva care acum vrea să ştie istoria academică a plantelor pe care le cultivă cu pasiune în grădina-i doar ca să se uimească şi mai profund în faţa acestor mărturii ale Călătoriei înseşi, crescute sub ochii ei într-o grădină complet ineficientă ca scopuri pragmatice, dar însumînd o frumuseţe inutilă, în faţa căreia nu te poţi apăra.

Şi, pînă la urmă, de ce ai vrea asta?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s