„Open. O autobiografie” – Andre Agassi

„Trăiesc din tenis, deşi urăsc tenisul, îl urăsc cu o patimă întunecată şi secretă, şi totdeauna l-am urât.”

Daca vreti sa stiti, habar n-am exact ce-i ala tenis de camp. Stiu sigur ca-i o competitie unde doi sportivi se intrec, stiu cum arata un teren si stiu ca la mine-n casa, pe vremea cand eram adolescenta, tata se uita la meciurile importante si ne indemna si pe noi, copiii, sa facem la fel. Am facut cateva incercari, dar nu prea intelegeam cum functioneaza, cum se puncteaza, care-s regulile, dar tot asa, in zbor, mi-amintesc vag de partide pe care tata le astepta cu mare nerabdare si le savura apoi cu multa patima. Asa ca am inceput cartea lui Andre Agassi cu multa reticenta si cu senzatia ca n-o sa inteleg nimic. Am fost efectiv vrajita de primele pagini, de sinceritatea cu care Agassi face marturisiri, de memoria lui de elefant si de dualitatea care-i caracterizeaza relatia cu tenisul. Ma asteptam ca Agassi sa faca o adevarata declaratie de dragoste pentru sportul care l-a consacrat, asa ca afirmatii de genul „urasc tenisul” m-au contrariat si m-au facut confuza. Copilaria sacrificata, anii adolescentei petrecuti la academia lui Nick Bollettieri, abandonul scolar, singuratatea din turnee, sunt doar cateva aspecte care l-au macinat si l-au transformat intr-un tanar rebel si plin de furii. Nu stiu daca am inteles pe deplin nebunia lui, dorinta de a castiga in contradictie cu nevoia lui de odihna si de echilibru, dar in mod sigur am realizat ca tenisul a modelat personalitatea si caracterul lui Agassi. „“Tenisul e sportul in care vorbesti cu tine insuti. [..]In tenis stai fata in fata cu dusmanul, faci schimb de lovituri cu el, dar nu-l atingi si nu vorbesti niciodata cu el sau cu altcineva.  In tenis esti pe o insula. Dintre toate jocurile jucate de barbati si femei, tenisul este cel mai apropiat de detentia solitara, care duce inevitabil la vorbirea cu tine insuti.

Cum a ajuns Agassi sa faca performanta? Pare simplu, a avut talent, a avut un tata care l-a indrumat si i-a fortat limitele si, mai incolo, ambitia si puterea de a continua, de a-si dori sa arate ce poate si de ajunge no. one in tenis. In „Open„, adultul Agassi se arunca in trecut si descrie la persoana întai cu franchete detalii si  emotii, furii, tradari, rivalitati, esecuri si victorii. Agassi isi asuma greselile si e clar ca dispune de o forta interioara greu de vazut cu ochiul liber la tanarul nervos, cu limbaj colorat si gesturi agresive. Esecuri si caderi, depresii si accidentari, toate sunt depasite cu ajutorul persoanelor importante din anturajul lui: Gil (al doilea tata), Philly, Perry, Brad si ceva mai incolo sotia lui, nu mai putin faimoasa Stepanie Graf. Desi stiam ca Agassi a fost un sportiv stralucit, o legenda a tenisului mondial, citindu-i cartea am devenit constienta de celebritatea acestui tenisman, de cariera lui de exceptie, de caracterul lui, o imbinare reusita de vointa si rebeliune. M-au condus in acest carusel sinceritatea dezarmanta cu care atinge subiecte sensibile (casatoria esuata cu Brooke Shields, relatia tensionata cu tatal lui, infrangerile, drogurile, anxietatea) si stilul impecabil folosit de ghostwriterul, J.R. Moehringer. Spre uimirea mea, am fost acolo, am colindat lumea, am participat la meciurile lui, l-am iubit si i-am admirat mania spre perfectiune si modul in care tenisul l-a dus, in final, ca o contradictie si ca o rasplata, spre caritate si educatie.

Oamenii mă întreabă de multe ori cum e această viață în tenis și niciodată nu pot să o descriu. Dar acest cuvânt e cel mai aproape. Mai mult decât orice, e un vârtej care te prinde, captivant, îngrozitor, uimitor. Exercită chiar și o vagă forță centrifugă împotriva căreia m-am luptat timp de trei decenii”.

16 gânduri despre &8222;„Open. O autobiografie” – Andre Agassi&8221;

  1. iulia zice:

    Și mie mi-a plăcut mult cartea. Am citit – o mai demult si m – a impresionat mult faptul ca el a investit în educație, intr- o scoala, având în vedere ca nu prea a avut parte de școală în anii în care a făcut tenis. Și povestea de dragoste mi-a plăcut, ideea fixa ca Stefi e pentru el. Am încercat sa mai citesc biografii ale jucatorilor de tenis după a lui dar nu mi s a mai părut niciuna așa ca a lui Agasi

    • Roberts zice:

      cred ca povestea lui e atat de placuta pentru ca e scrisa cu nerv sin cu emotie la persoana intai. sincer, am avut momente cand mi-au dat lacrimile si aveam senzatia ca Agassi vorbeste pentru mine, cu mine (cred ca la fel a simtit oricare cititor), de unde si farmecul indiscutabil al cartii. mi-ar place sa stiu si cum il vedea Sampras pe Agassi sau cum s-a indragostit Steffi de Andre. iti multumesc pentru ca ti-ai exprimat parerea si te mai astept. ce alte biografii ai mai citit?:)

  2. Gabriel zice:

    Nu am citit cartea. A citit-o nevasta’mea si i-a placut foarte mult, desigur. Eu insa vin cu o observatie, intrebare. Credeti ca e scrisa chiar de Agassi? Sunt foarte multe personalitati, majoritatea din lumea sportului in aceasta colectie. Am impresia ca si-au povestit viata unor specialisti si apoi acestia au pus-o pe hartie. Nici chiar asa. Sa fie scriitori talentati toti marii sportivi. Parerea mea.

  3. antoanetac zice:

    Sugestivă ideea de ”detenție solitară”, redă toată concentrarea acestui sport atât de expresiv și dinamic. Să dai mereu replica, să nu lași o minge în terenul tău … să o trimiți de unde a venit. Este dificil, presupune multă sprinteneală, să fi ca un arc, dar și bune intuiții, poate și un pic de balistică… ca să birui hazardul, să dai traiectoria dorită unei mingii mici și extrem de elastice. Am încercat și eu să joc dar m-a dat gata. Prefer bandminton-ul unde parcă lucrurile pot fi mai ușor de controlat, mișcarea este mai relaxantă. Cât despre carte, n-am citit-o dar prezența unui ghostwritter bun cred că asigură o lectură incitantă!

    • Roberts zice:

      foarte frumoasa descrierea acestui sport! se vede ca ai urmarit niste meciuri si ca ai cunostinte peste medie:) cartea e bine scrisa, cu nerv, cu emotii, cu detalii si tine cititorul incordat, acolo cu Agassi mereu!:)

  4. Ioana zice:

    Aceeaşi impresie – că habar nu am mare lucru din viaţa lui Amy Winehouse, că nu i-a ascultat muzica spre deloc şi că o să mă uit la film fără să mă atingă ceva – am trăit-o (şi eu) la documentarul „Amy”.
    Curiozitatea m-a împins (aşa, ca pe tine) mai departe şi am rămas fixată în faţa ecranului vreo două ore.
    Cât despre cartea lui Andre Agassi, o am cumpărată, dar încă… nu i-a venit rândul, deşi e una dintre cele mai bune cărţi ever din domeniul sportiv, iar tenisul e unul dintre sporturile pe care urmăresc cu plăcere.
    Iar de J.R. Moehringer sunt îndrăgostită de când cu „Sutton”. Ai citit-o?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s