„O cale ingusta spre nordul indepartat” – Richard Flanagan

O cale ingusta, dar grea. Foarte grea. Putini dintre cei care au fost prizonieri de razboi si au fost pusi sa construiasca o cale ferata dintre Birmania si Thailanda au rezistat si au scapat cu viata. Conditiile vitrege de trai, lipsa minimului comfort, mancarea foarte putina si munca inumana i-au adus in situatia de a se imbolnavi grav si de a a fi aproape de a ceda fizic si psihic. Exista pagini absolut terifiante, pasaje atat de puternic sugestive vizual si emotional incat am simtit nevoia de a intrerupe lectura si de a-mi repeta in gand ideea ca ceea ce s-a intamplat a fost doar un episod ingrozitor si ca umanitatea nu va repeta niciodata aceleasi greseli. Din acest punct de vedere este remarcabil talentul autorului de a descrie atmosfera terifianta din lagarul de prizonieri prin redarea clara si insistenta a scenelor de violenta si abrutizare. Exista, in mod paradoxal, pe langa lupta pentru existenta, degradarea fizica, amputari si certitudinea japonezilor ca doar si-au facut datoria, o perdea de poezie, o suita de metafore care indulcesc ororile razboiului, bataile, foamea si adevaratele dimensiuni ale acestei tragedii. Exista chiar si o anumita nuanta de umor macabru: „A fi prizonier e mare rusine. Foarte mare! Recapatati-va onoarea construind calea ferata pentru imparat! Mare onoare. Foarte mare!” – pag.50

Dorrigo Evans este unul dintre supravietuitori, cel care apuca sa traiasca peste 90 de ani. Viata lui de dupa prizonieratul in lagarul japonez, povestea de dragoste cu Amy, casnicia cu Ella, cariera lui de medic renumit, faptul ce va fi mereu un afemeiat, toate au legatura cu ceea ce s-a intamplat in lagar. Acolo el a fost un adevarat erou desi el se considera un om slab, care nu merita nimic, un om slab pe care cei o mie de soldati il modelau dupa asteptarile lor, facand din el un om puternic. Situatia sfida orice ratiune. Erau cu totii captivii prizonierilor, iar el era prizonierul sperantei lor. Acolo Dorrigo a reusit sa traiasca pentru ca si-a propus doar sa mearga inainte si sa se lupte cu morile de vant. „Numai credinta in iluzii ne face sa traim, explicase el, poate cea mai sincera explicatie pe care o oferise vreodata. Iar credinta in realitate e cea care ne vine de hac.” – pag.256

Thailand-Burma-Railway

Razboiul modeleaza constiinte, scoate la iveala caractere si leaga/desparte oamenii pentru ca razboiul e ceea ce suntem. Ceea ce facem. Razboiul e din oameni. De aceea trebuie abordata aceasta carte. Pentru ca vorbeste despre adevar, despre durere, despre slabiciuni si despre cei care au sfarsit cu arma-n mana sau muncind la calea ferata a mortii. 50000 dintre acesti sclavi si-au gasit moartea acolo, potrivit altora, 100000 sau chiar 200000. Nimeni nu stie precis. Si nici nu va sti. Numele lor s-au uitat deja. Nu exista nici o carte despre sufletele lor pierdute. Macar aceasta frantura sa fie a lor.

10 gânduri despre &8222;„O cale ingusta spre nordul indepartat” – Richard Flanagan&8221;

  1. Gabriel zice:

    Nu am reușit să deslușesc în postarea ta dacă ți-a plăcut sau nu cartea. Eu cred că nu te-a încântat foarte tare. La fel și pe Ionescu, a scris pe blog despre această carte.

  2. Roberts zice:

    i-am dat patru stele pe goodreads, deci mi-a placut desi nu este genul meu de carte. m-au ingrozit anumite pasaje, pagini intregi de violenta si admit ca pentru a scrie asa ceva iti trebuie talent.

  3. antoanetac zice:

    Oare mai este folosită această cale ferată în prezent ?! Pare a fi fost construită pe osemintele celor care au murit acolo. la fel ca și Canalul de la noi unde au fost trimiși să muncească și să moară cei indezirabili politic.
    Am citit despre ororile din lagărele de prizonieri din Japonia în ”De neînvins” de Laura Hillenbrand, din amintirile eroului supraviețuitor care a trăit și el peste 90 ani. Foarte bine documentată autoarea, sublinia diferențele culturale dintre japonezi și americani: religii diferite – de aici valori morale diferite, limbi diferite – de aici o comunicare imposibilă între cele două tabere.

    • Roberts zice:

      si valori morale diferite, si religii diferite, si limbi diferite…dar, cel mai important, e ca unii erau prizonieri iar ceilalti detineau controlul…inclin sa cred ca razboiul, vremurile grele, foametea, scot ce-i mai tau din om.

      • antoanetac zice:

        În lagărele lor, japonezii nu au ținut cont deloc de Convenția de la Geneva privind tratamentul prizonierilor. In plus, au avut cel mai mic număr de prizonieri din forțele combatante din WW2 pentru că ei nu prea luau prizonieri, prinșii erau uciși pe loc în majoritatea cazurilor. Războiul din Pacific rămâne și în prezent un subiect jenant pentru istoricii japonezi, în particular. In general, este de dorit o lume fără nici un război sau conflict armat, pentru a nu se ajunge la stfel de cruzimi. Este o lecție, oare omenirea va trage concluzia corecta ?!

  4. Bookish zice:

    Mie mi-a plăcut foarte mult cartea. Mi s-a părut bine scrisă şi documentată pe partea de război, dar şi ca poveste de dragoste.
    Calea ferată este în continuare folosită, dar parţial. Unele pasaje neterminate au fost abandonate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s