„Casa tacerii” – Orhan Pamuk

„Omul trebuie sa fie mereu iscoditor, sa observe, caci doar astfel avanseaza stiinta si doar asa ne putem educa mintile.” – pag.146

Tot am auzit vobindu-se de celebrele „Ma numesc Rosu” si „Muzeul inocentei” si pentru ca nu le-am citit, aveam un fel de complex cand auzeam de Orhan Pamuk. De Sarbatori am primit cadou „Casa tacerii” de la o buna prietena si am luat asta ca un semn, gata , Iulia, termina  cu prostiile si citeste si tu ceva serios. Chiar s-a dovedit o lectura greoaie, cam trista, densa, cu ruperi de ritm si ceea ce m-a debusolat uneori, cu fraze lungi, chiar interminabil de lungi. Ca idee, undeva pe la pagina 100, era acolo un monolog care a tinut timp de trei pagini, incat la un moment dat aveam senzatia ca ametesc si ca habar n-aveam despre ce-i vorba, de unde pornise si unde vrea s-ajunga. Si-am luat-o de la capat. Nu stiu daca sa sa va recomand acesta carte ori ba. Am terminata rasufland cumva usurata, aveam senzatia ca ceea ce-i framanta pe protagonisti poate s-o tina mult si bine. In primul rand, e acolo o bunica de aproximativ 90 de ani, o femeie innacrita de viata ei ratata, care simte nevoia sa-si chinuie unicul slujitor (un pitic , baiatul nelegitim al defunctului ei sot, care, culmea, chiar o intelege si-i este devotat) si care-si aduce aminte iar si iar anii traiti cu sotul ei, asteptarile devenite deziluzii, prosperitatea si delicatetea tineretii transformate intr-o maturitate marcata de frustrari si regrete. Apar apoi in vizita la bunica Fatma cei trei nepoti, fiecare cu personalitatea si problemele lui, multe pornind de la nevoia de implinire personala sau dorinta de a-si gasi drumul. Se-ndragostesc, se urasc, si-aduc aminte, se tatoneaza, isi definesc convingerile politice, il iubesc sau il desfiinteaza pe Dumnezeu, fiecare are ceva de demonstrat sau ceva pentru care sa lupte.

casa-taceriiApar resentimente, secrete, acuzatii, totul intr-un iures care spre final difera total de atmosfera de inceput, un amestec bizar de melancolie, venin si vinovatie. Desi pare ca abunda de barbati, generatii de barbati pe care Fatma i-a cunoscut, inclin totusi sa cred ca ea e adevarata soprana aici. Fragmentele cu incontinua cearta cu sotul ei de mult decedat, desi greu de urmarit si solicitante, au fost si cele mai pline de farmec.  Referirile istorice, filozofie, ateism, religie versus stiinta, educatie, terorism, idei demonstrate cu argumente abile, in acestea consta punctul forte al acestui roman. Dincolo de atmosfera trist-tensionata care pare sa prevesteasca lovitura de stat din 1980 si de unele pasaje usor plictisitoare (*caietul de istorie al lui Faruk Bey m-a secat de puteri), am admirat felul cum Pamuk orchestreaza totul si anima casa tacerii folosindu-se de schimbarea perspectivei. Poate n-a fost cea mai inspirata lectura de inceput de an, dar in mod sigur a fost o descoperire. Nu-l pot incadra de Pamuk nicaieri, e unic in felul lui elaborat si minutios. Si da, imi place mult aceasta idee:

„...odata sfarsita viata – calatoria aceea cu trasura pe care n-o faci decat o singura data – nu mai poate fi luata de la capat, insa daca ai o carte in mana, oricat de complicata si de incalcita ar fi ea, poti sa te intorci daca vrei, cand o ispravesti, la primele pagini, pentru a incerca sa deslusesti ceea ce ti s-a parut de nepatruns si pentru a pricepe insasi viata.” – pag.358

Anunțuri

13 gânduri despre &8222;„Casa tacerii” – Orhan Pamuk&8221;

  1. simsim zice:

    la un moment dat tin minte ca am imprumutat si eu de la biblioteca ceva de Pamuk, dar nu am reusit sa o citesc…sper totusi sa trec peste etapa asta si sa citesc macar un roman de-al lui:) felicitari ca ai dus-o totusi la capat

    • Roberts zice:

      multumesc!
      si eu sunt la a doua tentativa cu Pamuk. anul trecut am inceput „Cevdet Bey si fiii sai”, am citit vreo 200 de pagini si m-am oprit pentru ca mergea cam incet si eram tentata de alte carti. in 2015 mi-am propus sa fiu mai consecventa (printre altele):)

  2. roșu vertical zice:

    Of, imi pare rau ca prima ta experienta cu Pamuk n-a fost una foarte grozava, dar sper sa nu te indeparteze de tot de el. Eu m-am intrebat, sincer, la un moment dat, cine e un mai bun povestitor, Pamuk sau Marquez. In final n-am mai facut nici un top, ca-mi plac ambii la fel de mult, iar romanul asta de care ai scris tu imi suna chiar foarte apetisant, din ce am mai citit si prin alte parti.

    • Roberts zice:

      cartea nu a fost un esec total, dimpotriva, chiar m-a surprins in mod placut Pamuk. a fost o singura chestie care mi-a displacut, niste povestiri dintr-un caiet de istorie al lui Faruk Bey, al caror sens nici acum nu l-am priceput. oricum, mi-am propus sa-l citesc pe acest turc, are un stil aparte, o tenacitate, o rabdare si o placere de a scrie care-l face remarcabil. plus ca e original, mi se pare ca nu copie pe nimeni, asa-i?

  3. Ema Cojocaru zice:

    Vai, ce roz te-ai făcut, roberts! Dar îmi place mai ales desenul din josul paginii. 🙂
    Am citit recenzia ta aseară pe mobil, înainte să mă culc. M-am bucurat că l-ai luat pe tarul Pamuk de coarne și că ai terminat prima carte de el. Ai început bine anul, cu un scriitor pe care l-ai tot ocolit, deși îți doreai să-l citești (cunosc sentimentul).
    Într-adevăr, poate că nu a fost cea mai potrivită carte de început, dar important este că ai văzut cât de special este Pamuk ca scriitor. Nu vreau neapărat să arunc cu presupuneri, dar presimt că stilul lui va rămâne cu tine multă vreme și că te vei gândi cu drag la Pamuk, dorindu-ți să te întorci la romanele lui. Stilul lui lucrează încet, dar lucrează eficient. :))
    Și în Mă numesc Roșu au fost părți dificile, cu multe detalii și conexiuni, care au îngreunat lectura. Fără ele, romanul ar fi fost unul perfect. Eu una de-abia aștept să încep o nouă carte de Pamuk. am pe listă Muzeul inocenței și Zăpada.

    • Roberts zice:

      sa stii ca da, am vrut sa apuc taurul de coarne! si da, imi place Pamuk, mintea lui incalcita, monologurile alea interminabile, slabiciunile si angoasele fiecarui personaj….oricum, mi-am dat seama de ce e atat de citit si iubit Pamuk, are o placere de a scrie si un fel de a argumenta si contraargumenta irezistibil. „Ma numesc Rosu” si „Muzeul inocentei” ma atrag in mod clar, plus ca am in biblioteca si Cevdet Bey si fii sai:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s