„Nebunii in Brooklyn” – Paul Auster

A venit primavara si bineinteles ca m-a palit si astenia de rigoare. Am citit mai greu, cu intreruperi, cu gandurile aiurea, ametita si zapacita de soare si fascinata de cat de frumos arata totul, orasul, parcul, dealurile….Am inceput „Cartea neagra” si-am lasat-o cu parere de rau deoparte dupa vreo 30 de pagini (chiar pierdeam firul prea des). In schimb, m-a consolat Paul Auster cu „Nebunii din Brooklyn„. Mi-e foarte clar ca nu e cea mai reusita carte a lui, dar mi-a mentinut atentia treaza si spiritul in armonie cu natura.

Nebunii-in-BrooklynNathan Glass, eroul principal, povestitor in proportie de 90%, este un batranel insingurat de aproximativ 60 de ani, fost agent de asigurari cu oarecare succes, proaspat divortat, proaspat trecut prin experienta vindecarii unui cancer la plamani, proaspat pensionar. Cu banii obtinuti in urma vanzarii casei, Nathan se retrage in Brooklyn, orasul unde copilarise, cu scopul de a trai linistit cate zile o mai avea. Zilele decurg linistit si Nathan chiar isi gaseste ocupatie: incepe sa scrie  o „Carte a nebuniei omenesti” care sa includa „in cel mai simplu si cel mai limpede limbaj cu putinta o relatare a fiecarei gafe, a fiecarei busituri, a fiecarei incurcaturi, a fiecarei tampenii, a fiecarei slabiciuni si a fiecarei fapte nebunesti pe care o comisesem in indelungata si pestrita mea cariera de om.” Parea ca plictiseala va fi ceea ce caracterizeaza traiul lui Nathan in Brooklyn, dar contrar asteptarilor viata lui se complica semnificativ o data cu intalnirea cu Tom, nepotul lui, fost student stralucit, actualmente angajat al unui anticariat din oras. De aici, Nathan se trezeste implicat intr-un adevarat carusel, din care nu lipsesc escrocheria, complicatiile sentimentale, convingerile religioase si o fetita de 9 ani si jumatate, un amestec delicios de desteptaciune si incapatanare. Desi anumite coincidente si intamplari sunt previzibile, universul nebunilor din Brooklyn este atragator si fascinant. In fond, este vorba despre oameni, oameni ca noi, care au facut tot felul de greseli in tinerete si incearca sa redreseze totul si sa se  redreseze la maturitate. Mie mi-a placut, am ras in hohote uneori, am apreciat jocurile de cuvinte, desele trimiteri la Kafka si vartejul de nebunii din viata lui Nathan. Mi s-a parut cel putin interesant felul cum Paul Auster incepe romanul, prima fraza („Cautam un loc linistit unde sa mor.”), dar si ultimul rand („Puterea cartilor nu trebuie subestimata.”)

Ma indrept cu avant spre Mr.Vertigo, Cartea iluziilor, Triologia New York-ului.

„Nasterea lui Venus” – Sarah Dunant

„Cu atata propaganda religioasa, isteria printre credinciosi era in crestere: oameni care traiau atat de mult cu Dumnezeu in suflet, incat nici nu mai stiau cum sa se comporte cu oamenii. Te intalneai cu ei uneori pe strada, vorbind de unii singuri, razand, plangand, vulnerabilitatea lor vibrand ca o aura. Cei mai multi erau suflete inofensive, mai mult un fel de pustnici pierduti prin oras. Dar nu toti. Cand Dumnezeu incepea sa clocoteasca in ei, deveneau de-a dreptul infricosatori.” – pag.275

nasterea-lui-venusFlorenta. Secolul al XV-lea. Fanatism religios. O calugarita care moare (aparent) din cauza unei tumori infioraroare. Si nu in ultimul rand, Alessandra Cecchi, mezina unui negustor instarit, care vrea sa scape de traiul tipic tinerelor aristocrate (maritis, conceperea de copii, etc.) si sa devina cat mai buna in singurul domeniu pentru care simte o atractie de neoprit: arta desenului si a picturii. Colac peste pupaza, tatal Alessandrei, detinator al unui mic imperiu comercial cu ramuri in toata Europa si in unele zone din Orient, angajeaza un tanar si talentat pictor flamand cu scopul de a decora capela familiei. Este firesc ca in acest context, tanara Alessandra sa simta o dorinta irezistibila de a fi cat mai aproape de tanarul pictor, sa impartaseasca opinii si pareri vis-a-vis de culori si obtinerea lor, si, in final sa-l admire si sa se indragosteasca de el. La inceput, legatura lor este construita doar pe nevoia tinerei Cecchi de a invata cat mai mult despre nuante, adancime si relief: „….chiar si eu imi dadeam seama ca redarea era totusi grosolana, mai mult un artificiu din pensula decat o realizare verosimila. Ma apuca disperarea cand imi dadeam seama de limitarile mele.” – pag. 85 Povestea lor de dragoste este una fragila si intrerupta brusc de casatoria aranjata a Alessandrei cu Cristoforo Langella, un barbat influent, bogat, mult mai in varsta decat ea si evident, obisnuit sa intretina relatii sexuale cu tineri frumosi. Ce va face Alessandra? Isi va urma inima, va fi o razvratita si o renegata, sau se va resemna, se va cai pentru pacatele ei si va ajunge o nevasta smerita si devotata? Destinul ei este unul atipic. Intr-o perioada cand oamenii erau condusi de Biserica si tinuti in ignoranta si confuzie,  Alessandra va urma o cale greu de prevazut, care-o va avantaja si-i va oferi bucuria de a-si urma visul de a picta si de a fi ea insasi. „Nasterea lui Venus” nu este o carte de dragoste. Este o poveste despre o tanara inteligenta si impulsiva care trebuie sa decida ce este mai important dintre traditie, eros si arta. Am savurat anumite capitole si am simtit pana-n maduva oaselor ca eram in Florenta, un oras al desfraului, al sodomiei si a fanatismului religios. Am admirat-o si am judecat-o pe Alessandra, am compatimit-o si am ramas uimita cateodata de alegerile ei indraznete. Mi-a placut „Nasterea lui Venus„, desi nu e cea mai reusita carte scrisa de Sarah Dunant.  Eu sunt genul de cititor atras de fictiune istorica si din acest punct de vedere, Sarah Dunant isi duce cu brio misiunea la bun sfarsit. Florenta, aflată la graniţa dintre secolele al XV-lea şi al XVI-lea, devine loc de framantari politice, fundal istoric pentru redarea influentei pe care Fra Girolamo Savonarola o are asupra Signoriei şi a cetăţenilor orasului, dar si scena unde Alessandra Cecchi iese cu naturalete dintr-un univers domestic caracteristic femeilor din aristocratia italiana si se transforma dintr-o adolescenta maturizata fortat intr-o femeie curajoasa si inteleapta. In schimb, nu am savurat felul cum sexul, violenta si sodomia pareau sa faca parte din viata florentinilor si pasajele mult prea minutios descriptive ale crimelor din colturile orasului. Am inteles insa ca acestea definesc ideea de roman-sarpe, asa cum a fost descrisa „Nasterea lui Venus”. Cititi-o, veti iesi din inertie, pe mine m-a facut sa rosesc, pe alocuri, sa ma ingrozesc (de multe ori), dar sa ma simt acolo, in perioada Renaşterii italiene.

O alta parere aici.

„Stoner” si „Dulcele bar”

  • stonerA fost un inceput de luna productiva, nu atat in numarul de carti citite, cat in calitatea lor. Am inceput cu „Stoner” – John Williams, o carte care a placut in egala masura bloggerilor si criticilor. Multumesc Dianei pentru ca mi-a trimis-o, pentru ca eu tot ezitam sa ma apropii de ea. M-a inhibat faptul ca a placut atat de mult tuturor si sincer, n-am citit nici macar un articol care sa critice Stoner. Nici eu nu pot spune ca m-a dezamagit sau ca a fost sub asteptarile mele. Dimpotriva, m-am lasat usor captivata de stilul lejer-fluid cu care scrie Williams, de sentimentele lui Stoner vis-a-vis de ignoranta lui (*”Cum se apucase de studii tarziu, simtea ca nu are vreme de pierdut. Uneori, cufundat in carti, il izbea dintr-o data revelatia ca sunt atatea lucruri pe care nu le stie, atatea carti pe care nu le citise; si seninatatea pe care se straduia sa o obtina se facea tandari in clipa in care realiza ce putin timp ii oferea viata sa citeasca atatea, sa invete tot ce trebuia sa stie.” – pag.29), de casatoria nefericita cu Edith, de felul cum el ajunge un profesor dedicat profesiei lui, de resemnarea din ultimii ani (*dar mintea refuza sa mearga unde vroia el; atentia ii fugea si se trezea adesea privind in gol.” – pag.175) si ca dragostea nu e ceea ce credea cu tarie in tinerete ci ca „persoana pe care o iubesti prima nu e tot aceea pe care o iubesti la final si ca iubirea nu e un tel, ci un proces prin care o persoana incearca sa o cunoasca pe alta.” – pag.190

Daca n-ati facut-o deja, cititi Stoner. Va veti regasi acolo, veti rade cu un ochi pentru ca povestea e simpla si bine scrisa, si veti plange cu celalalt pentru ca fiecare dintre noi se identifica intr-o mai mica sau mai mare masura cu Stoner, cel ratat si vesnic nefericit.

Alte pareri aici, aici si aici.

  • dulcele-barIn mod evident, „Dulcele bar” este o carte de memorii.  J.R.Moehringer isi povesteste viata si face acest lucru cu mult talent si perseverenta. Pana a ajunge scriitor, destinul l-a supus la cateva incercari: lipsa tatalui din peisaj, eforturile mamei de a-l creste, traiul in casa bunicilor alaturi de verisori si de  mereu morocanosul bunic….Daca ceva l-a salvat si l-a ajutat de-a lungul timpului, atunci acesta a fost anturajul din barul Publicans (fostul Dickens), multimea aceea de barbati care i-au tinut loc de tata, care l-au invatat si l-au indrumat de-a lungul timpului. El afirma ca „….barul m-a salvat. Mi-a redat increderea cand eram copil, a avut grija de mine in adolescenta, iar ca tanar, barul m-a imbatisat.” – pag.14 Drumul lui de la copilarie pana la maturizare este plin de probleme, dar norocul lui J.R. a fost prezenta acelor barbati din Publicans care i-au fost pe rand eroi, modele, mentori. Primele carti din beciul bunicului ii confirma ideea ca „toate cuvintele imi organizau lumea, faceau ordine in haos, imparteau clar lucrurile in alb si negru.” – pag.99 Urmeaza faza cititului pe apucate, prin librarii, faza rasfoitorului prodigios, asa cum el insusi se defineste. Prietenia cu Bill si Bud este definitorie pentru formarea viitorului student de la Yale. La 14 ani pustiul isi da seama ca „fiecare carte e un miracol, fiecare carte reprezinta un moment cand cinava s-a asezat in liniste si a incercat sa ne spuna noua, celorlalti, o poveste” – pag188 si ca „teama va fi motorul tuturor implinirilor tale si radacina tuturor esecurilor si dilema neinteleasa in toate povestile pe care ti le spui despre tine insuti. Nu te gandi la teama ca la un lucru rau. Gandeste-te la teama ca la un ghid, un indrumator.” -pag.191 Anii de colegiu, povestea de dragoste cu Sydney, incercarea de a-si face o cariera la New York Times, toate se impletesc cu dorinta lui de a scrie o carte despre Publicans, despre barbatii de-acolo, despre legaturile care se nasc intre oameni cand intervine pluralitatea speciala a alcoolului. „Pustiul e un scriitoras” afirma unul din amicii lui J.R. pe cand el isi pierdea vremea pe-acolo. Scrisul l-a salvat in final, i-a oferit identitate si puterea de a ierta. O carte dezarmant de frumoasa, scrisa cu mult farmec si emotie. Despre „Dulcele bar” a scris foarte frumos Constantin Pistea aici.