„Cartea iluziilor” – Paul Auster

„Important nu e cum stii sa eviti necazul, ci cum reusesti sa te descurci cand dai de el.” – pag.44

Greu am gasit aceasta carte. Aveam si varianta in limba engleza, dar marturisesc cu sinceritate ca nu o stapanesc atat de bine si inca prefer sa citesc in limba materna. Revenind, stiti ca sunt fan Paul Auster. Mi-au placut toate cartile lui, cu un plus pentru „Palatul lunii” si „Leviatan„. Referitor la „Cartea iluziilor” (ce titlu!?) nu prea stiam la ce sa ma astept. Pe coperta spate se facea  precizarea ca in opinia scriitorului Peter Carey „….Cartea iluziilor este, cred, cel mai bun roman al lui Paul Auster”. Nu stiu daca e chiar asa, eu tot inclin mai mult spre cele mentionate mai sus. Sincer, finalul dramatic al romanului m-a cam tulburat, doua morti si o sinucidere nu aveau cum sa ma entuziasmeze. Prima parte a romanului am devorat-o, viata lui Hector Mann (adevarata sau nu) mi s-a parut incredibila, aflata la limita subtil de fina dintre realitate si fictiune. Ironic s-au nu, m-am trezit cautand pe google informatii deste H.M., daca a fost sau nu actor in filmele mute si cat de renumite au fost peliculele in care a jucat.

cartea-iluziilorRevenind, personajul principal, profesorul si traducatorul David Zimmer il descopera pe H.M. intr-o perioada tulbure din viata lui: sotia si cei copii mor intr-un accident de avion. David se trezeste intr-un cosmar, nu-si poate reveni, alcoolul pare singura solutie la un moment dat. Faptul ca-l remarca pe Hector intr-un film si ca prestatia acestuia ii provoaca primul hohot de ras dupa luni intregi de jale si doliu, il face sa porneasca intr-un fel de aventura insolita: cutreiera prin America cu dorinta de a vedea toate filmele in care a jucat Hector si apoi scrie si o carte despre acestea.

CARTEA IL1

”-M-ai cam zguduit , domnule. La început nu m-am împăcat deloc cu ce-ai făcut. Acum cred că mă bucur.
– N-am făcut nimic.
– Ai scris o carte. Am citit cartea aia iar și iar, și m-am întrebat iar și iar: de ce m-ai ales pe mine ? Care a fost scopul, Zimmer?
– M-ai făcut să râd. Asta a fost tot. Ai reușit să deschizi ceva în mine și după aceea ai devenit scuza pentru care am continuat să trăiesc.”

Despre viata personala a actorului si disparitia misterioasa a acestuia, David nu afla mare lucru si adevarul e ca nici macar nu-si propusese. O scrisoare venita din partea Friedei Spelling, actuala nevesta a lui H.M., il prinde total nepregatit, iar decizia lui de a-l cunoaste pe Hector (batran si bolnav, undeva la varsta de 90 de ani) si de a-l vizita la ranch-ul unde acesta locuia are urmari neasteptate. David va afla cum a decurs viata lui Hector, va intelege plecarea acestuia din lumea fascinanta a cinematografiei , va trai o poveste de dragoste de numai 29 de ore cu o tanara femeie si va gasi incet-incet puterea de a se impaca cu trecutul si a-si trai viata cu demnitate. Nu stiu ce anume m-a cucerit, dar inclin sa cred ca prima parte a romanului este punctul forte, felul cum David iese din perioada de jale si-l descopera pe Hector. Viata acestuia e redata in acelasi stil degajat-tulburator al lui Paul Auster. Intalniri intamplatoare, coincidente, fantasme si detalii minutios redate cu priceoere au reusit sa ma scoata din apatia si blazarea care ma invaluiau si m-au transformat intr-un cititor avid si dornic sa parcurga cat mai repede cartea din mana. Vocea narativa e cuceritoare si asa cum iluziile sunt greu de definit, asa simteam si eu vis-a-vis de misterul care a caracterizat viata si moartea lui Hector Mann. Perspectiva cinematografica da efect cuvintelor si povestii, dar cred ca depinde de capacitatea fiecaruia de a intelege si savura acest spectacol. Poate singura nemultumire (si e mult spus) e legata de finalul dramatic, usor telenovelistic, previzibil de imprevizibil, plus o relatie de dragoste inceputa spectaculos si sfarsita tragic. Suita de emotii care mi-a trezit „Cartea iluziilor” ma face sa ma bucur ca l-am descoperit candva pe Paul Auster . Faptul ca ii caut si ca ii citesc cartile e o dovada ca ii agreez stilul si ca ma surprinde mereu, ma uimeste cu situatiile neprevazute si cu felul cum creeaza scenarii cu personaje inedite. Cititi „Cartea iluziilor” si spuneti-mi daca nu aveti impresia ca de aici a pornit expresia viata bate filmul.

„Dar rasul nu este absolut garantat. Hector nu e ceea ce s-ar numi o figura simpatica si nici cineva de care sa-ti fie neaparat mila. Daca reuseste totusi sa castige simpatia spectatorului, e pentru ca nu stie niciodata cand sa se opreasca. Harnic si bine dispus, intruchiparea perfecta a unui homme moyen sensuel, el nu e atat in contratimp cu lumea care-l inconjoara, cat o victima a circumstantelor, posesorul unui talent inepuizabil de a da de ghinion.”- pag.43

imaginea de aici

„Mr. Vertigo” – Paul Auster

„În străfundurile mele, nu cred că-ţi trebuie vreun talent special ca să te desprinzi de pămînt şi să pluteşti prin aer. Cu toţii avem asta înăuntrul nostru- fiece bărbat, femeie şi copil- şi, cu îndeajuns de multă strădanie şi concentrare, fiecare fiinţă umană e capabilă să facă dublul isprăvilor pe care le-am înfăptuit eu ca Walt Copilul Minune. Trebuie să înveţi să încetezi să fii tu însuţi. Cu asta-ncepe şi totul urmează de-aici. Trebuie să te laşi evaporat. Să-ţi laşi muşchii să se moaie, să respiri pînă cînd simţi că sufletul se scurge din tine şi apoi să-nchizi ochii. În felul ăsta se face. Golul dinăuntrul trupului tău devine mai uşor decît aerul pe care-l ai împrejur. Puţin cîte puţin, începi să cîntăreşti mai puţin decît nimic. Închizi ochii; îţi întinzi braţele; te laşi evaporat. Şi apoi, puţin cîte puţin, te desprinzi de pămînt. Uite-aşa.”

mr-vertigoUn copil ambitios si incapatanat, un maestru care investeste timp, pricepere si dragoste in invatacelul lui, 33 de pasi de initiere intr-ale zborului, si gata, Paul Auster construieste o carte-fabula plina de farmec si de invataminte. Spun asta in conditiile in care am avut senzatia ca in primele 50-100 de pagini nici macar nu citesc ceva de Auster. Mi se parea genul acela de carte usurica, scrisa din perspectiva unui copil, cu o actiune usor de urmarit si care nu transmite mare lucru. Insasi ideea de la care a pornit parea cel putin hazardata. Walt Rawley, un pusti de numai 9 ani, crescut de un unchi cam salbatic si de o matusa cam proasta, este gasit de Maestrul Yehudi si luat cu acordul rudelor. Promisiunea facuta pustiului este cel putin neobisnuita: Walt va invata sa zboare daca va fi suficient de curajos si de puternic cat sa suporte si sa treaca cu brio prin probele alese de maestru. Si nu a fost deloc usor. Insasi relatia elev – profesor este incordata la inceput. Micul Walt nu intelege strategia maetrului, are momente de revolta si de nemultumire, dar toate indoielile lui sunt spulberate atunci cand apar primele rezultate, banii si publicul incantat de performantele copilului minune ramas cunoscut ca Walt Copilul Minune. Aceasta este doar prima etapa din viata plina de peripetii a lui Walt. Micul cersetor din St. Louis va cunoaste celebritatea, luxul si maretia, dar  in egala masura destinul lui va fi afectat de moartea celor dragi, de droguri si de jocuri de noroc. Apogeu si revenire la normal, la traiul banal al oamenilor obisnuiti. O schimbare de perspectiva greu de ingurgitat. Dupa reusita si greu imaginabilul succes, Walt Copilul Minune trebuie sa invete sa traiasca ca un simplu Walt Rawley, un tanar care invatase sa zboare dar care nu mai stia sa faca nimic altceva. Fara bani, fara maestrul intelept care sa-l ghideze, Walt cel vorbaret si smecheras invata sa supravietuiasca in vremuri tulburi. Walt incearca sa-si gasesca rostul de-a lungul și de‑a latul Americii undeva între anii 1924-’92, realizand cu tristete faptul ca niciodata nu va mai fi la fel de fericit ca-n vremurile cand levita si uimea lumea cu acrobatiile lui prin aer. Mi-ar fi placut sa citesc aceasta carte cand eram mai tanara, undeva prin anii adolescentei, in perioada marilor intrebari si a curajului fara prea multa judecata. Mr. Vertigo mi-ar fi oferit pe tava revelatia ca trebuie sa tii cont de sfaturile celor intelepti, dar sa-ti iei zborul cand crezi de cuviinta. Si da, dragostea salveaza, important e sa vrei sa fii salvat.

„Jocul Ripper” – Isabel Allende

jocul-ripperNoua aparitie de la Humanitas Fiction a meritat asteptatea cu varf si indesat. Imi place Allende, am citit cam tot ce s-a tradus la noi si chiar pot spune ca este una dintre scriitoarele mele preferate. Recunosc insa ca am fost destul de sceptica pentru ca sunt voci care afirma ca „Jocul Ripper” nu e cea mai reusita carte a vestitei chilliene si ca incercarea ei de a scrie o carte cu iz politienesc nu a fost cea mai buna provocare. Din punctul meu de vedere,  modul cum Allende se reinventeaza si se joaca de-a prinsul criminalului in serie ofera o perspectiva binevenita ca o adiere proaspata peste realismul magic si caldura care ii caracterizeaza stilul si cartile premergatoare.

Amplasat în San Francisco, Jocul Ripper incepe cu socantul caz al uciderii lui Ed Staton, un barbat de 49 de ani angajat ca paznic la scoala publica Golden Hills. Moartea lui e cel putin suspecta, victima era asezata pe calul de gimnastica din sala de sport, avea pantalonii in jurul gleznelor si manerul unei bate de baseball infipt in fund. In plus, mortul avea si o gaura sangeranda in mijlocul fruntii, cauza cea mai probabila a mortii. Politia va veni imediat, va izola scena crimei  si va incerca sa rezolve misterul. In fruntea echipei este inspectorul-sef Bob Martin, tatal Amandei si fostul sot al Indianei Jackson, o femeie frumoasa, cu o viata sentimentala bogata si a carei disparitie de la domiciliu va fi punctul culminant al actiunii. Urmeaza apoi alte crime infioratoare, pregatite in detaliu, fara indicii care sa ajute criminalistii, iar Bob Martin va primi ajutor tocmai de la Amanda si gasca ei de tineri inteligenti si extravaganti de pe internet, specialisti in jocul Ripper si in interpretarea indiciilor. Si barbatii din viata Indianei au rolul lor: primul, Alan, provine dintr-o familie bogata si el este artistul familiei, incapabil sa faca bani, capabil doar sa-i cheltuiasca si sa faca investitii proaste. Legatura lui de dragoste cu Indiana dureaza de 4 ani si desi nici unul nu-si doreste mariajul, intre ei doi sunt sentimente puternice si de necontestat. Celalalt, Ryan Miller, militar de cariera, a trait doar printre barbati iar familia lui erau cei cinsprezece navy seals cu care se antrenase de la 20 de ani. Intalnirea cu Amanda ii schimba perceptia asupra femeilor in general si asupra dragostei in particular. Se indragosteste de voluptoasa Indiana si marea misiune a vietii lui va fi s-o cucereasca, apoi s-o gaseasca cand acesta este rapita si s-o salveze din mainile misteriosului ucigas. Povestea este una bogata, iar suspansul este intretinut de crime absolut grotesti, surprinzatoare, pregatite in detaliu, iar ca cititor esti prins in acest joc de-a soarecele si pisica pentru ca Allende stie cum sa creeze tensiune, sa aduca personaje credibile pe scena si sa imbine cu maiestrie o saga romantica cu un thriller politist. Poate ca Allende se foloseste de anumite sabloane tipice romanului politist, dar caldura si umanitatea cu care scrie m-au facut sa ignor cliseele si si sa ma bucur de emotiile si suspansul care definesc Jocul Ripper.