„Regine din umbra. Amante si curtezane care au schimbat istoria” – Maria Pilar Queralt Del Hierro

„Este cunoscuta anecdota cu acel industrias catalan care dintr-o loja a teatrului barcelonez i-a aratat-o sotiei sale pe amanta rivalului sau in afaceri, o femeie celebra pentru frumusetea ei. Rspunsul sotiei este extraordinar:
– Nu e cine stie ce! Imi place mai mult „a noastra”! „

Desi titlul te duce usor cu gandul la tot ce tine de can-can, cartea de fata nu este numai atat. As putea spune ca autoarea s-a documentat serios si a expus fara sa intre in amanunte jenante episoade celebre bazate pe relatii extraconjugale. Suntem atrasi sa stim, sa judecam, sa analizam triunghiurile conjugale, mai ales cand este vorba de persoane importante, printese, regi si regine care au condus regate si au schimbat harta lumii. (*uneori, chiar datorita relatiilor si discutiilor din dormitor).

Dacă există căsătorie fără iubire, va exista și iubire fără căsătorie.” – spunea Benjamin Franklin iar istoria confirma aceasta maxima. Cartea bine documentata a  Mariei Pilar Queralt Del Hierro, aduce la suprafata povesti vechi, de la Curtea de Versailles sau din indepartata Brazilie, si incearca sa redea povesti de dragoste ramase celebre tocmai pentru ca ele nu erau sotii legitime.  Situatii care noua ni se par astazi inacceptabile din punct de vedere moral, erau candva absolut normale si incurajate chiar de parinti. Tolerate sau nu, iubite sau defaimate de familiile regale, femeile din umbra nu numai ca s-au iubit cu printi mostenitori sau chiar cu regi, dar au avut destula putere cat sa influenteze cursul istoriei. Femei ambitioase, deloc inocente, ele au avut sansa de a se afla la locul/momentul potrivit si au profitat de rangul, frumusetea sau inteligenta lor. Unele dintre ele au reusit sa mentina atentia vlastarelor regesti ani in sir, sa se imbogateasca, sa faca copii (*unii chiar au fost recunoscuti legal) si sa-si mentina pozitia la Curte timp indelungat (cazul vestitei Madame de Pompadour ). Altele au cunoscut gloria si prosperitatea, dar sfarsitul lor a fost groaznic (vestita Anne Boleyn, regina lui Henric al VIII-lea, a fost condamnata de catre acesta la moarte prin decapitare; Leonor de Guzmán, s-a iubit cu Alfonso al XI-lea, iar dupa moartea acestuia a fost torturata si apoi omorata). Un caz mai special, si mai actual as spune, este cel al Camillei Parker Bowles, actuala sotie a printului Charles, a caror poveste de dragoste a inceput cand acesta era casatorit cu printesa Diana. Divortul dintre Diana si Charles, urmata de moartea violenta a Dianei a fost urmat in mod absolut surprinzator de nunta Camilei cu Charles si implicit, schimbarea statutului Camillei din amanta urata de popor in sotia acceptata de familia regala si de intreaga natiune.

20 de femei, fiecare cu destinul ei. Amante, curtezane, fete provenite din familii instarite, fecioare frumoase sau macar carismatice, toate au ramas in istorie. Unii le-au considerat pacatoase declarate, altii le-au proclamat adevarate eroine. Sunt chiar pareri ca ele apelau la leacuri vrajitoresti pentru a fermeca sau a mentine flacara iubirii vie sau ca iubeau doar luxul, eticheta si rafinamentul. „Daca il faceau fericit pe monarh, faceau fericit regatul.” – pag. 86 Indiferent care a fost adevarul, lumea nu le-a uitat. Le-a urat, le-a copiat, le-a urat, le-a admirat. Mai putin se cunoaste suferinta lor sau daca au fost într-adevar fericite. Mi-ar fi placut sa se vorbeasca despre ele asa cum tarul Alexandru al II-lea scria despre Katia Dolgorukova: „Ea a preferat sa renunte la distractiile propriei varste si si-a dedicat viata ca sa ma iubeasca si sa aiba grija de mine, fara sa intervina in nici o chestiune. Katia traieste doar pentru mine si se ocupa de educatia copiilor nostri.” – pag.158

Cartea scriitoarei Maria Pilar Queralt Del Hierro face parte din categoria Carti de istorie si o gasiti la libraria online Libris. In plus,  puteti beneficia de pret redus (24,43 lei de la 34,9 lei) si de transport gratuit.

 

Lecturi primavaratice

O carte care m-a relaxat in zilele de dupa pregatirile de Paste. Terminasem „Jurnalul ascuns” si aveam o stare de spirit cam…trista, asa ca aceasta carte, scrisa lejer si cu o intriga nu prea complicata, era exact ceea ce aveam nevoie. Un cititor mai pretentios probabil ca ar incadra aceasta carte in lista celor de vacanta, dar mie mi-a placut ideea de baza, si anume ca printr-un concurs de imprejurari o americanca ajunge sa fie interesata de viata unei femei din Parisul specific perioadei La Belle Epoque. Exista mai multe jurnale scrise de Marthe, detalii sordide si ganduri intime, si de aici, tendinta de a judeca alegerile si destinul ei. Cel mai important este faptul ca desi ai senzatia ca stii ce s-a intamplat, afli spre finalul celor 350 de pagini ca te-ai inselat si ca mici amanunte pot schimba cu totul perceptia ta. Mi-au placut foarte mult capitolele scrise din perspectiva Marthei de Florian, felul cum autoarea a reusit sa ma poarte prin Parisul de la sfârșitul veacului al XIX-lea, precum si desele referiri la persoane importante gen Victor Hugo sau pictorul Giovanni Boldini. Cateva pagini aici.

O lectura care mi-a placut nu neaparat datorita subiectului sau stilului, cat mai ales datorita mesajului transmis. O eroina atipica care nu vrea sa dovedeasca nimic, vrea doar sa-si gaseasca linistea si implicit, fericirea. Alegerea ei, cel putin neobisnuita (si anume, la implinirea varstei de 40 de ani  se retrage din dormitorul conjugal si ii aduce sotului o concubina) intriga intreaga familie si comunitate. Doamna Wu nu simte nevoia sa dea explicatii, ea este usor egoista cand se retrage si incearca sa-si gaseasca o altfel de rutina decat cea in care traise. Poate ca modul ei radical de a actiona nu este pe placul tuturor copiilor si a nurorilor, poate ca este izvorul barfelor si sosotelilor din bucatarie, poate ca prin cotloane si prin oras este subiect de senzatie, dar cred ca rezultatul vis-a-vis de linistea ei interioara este tot ce conteaza. Faptul ca se detaseaza emotional de sotul ei, ca ajunge sa-si puna intrebari si sa rezolve problemele din viata familiei dar fara ca ea sa se sacrifice, este o incercare pe care o trece cu brio. O carte care mi-a redesteptat placerea lecturii si mi-a confirmat faptul ca nu trebuie s-o ocolesc pe Pearl S. Buck. Cartea o gasiti la oferta aici.
O parere mai putin entuziasmata gasiti aici.

I-am dat cine stele pe goodreads si am facut-o din toata inima. Am citit prima data aceasta carte acum vreo 10 ani, acum doar am reluat-o pentru ca nimic nu parea sa-mi placa sau sa ma faca sa continui. In mod absolut uimitor, nu m-am plicstisit absolut deloc, desi mi-am amintit mare parte din actiune si stiam care este finalul. Hemingway are marele merit de a fauri un caracter, un erou dintr-un om absolut normal – Robert Jordan, profesor de spaniola în Montana, care a venit sa se alature luptatorilor de guerilla din muntii Guadarrona. Misiunea lui, ultima de fapt, este de a arunca un pod in aer, pentru a inlesni cucerirea orasului Segovia. Robert va trebui sa-i cunoasca si sa-i conduca pe cativa luptatori de guerilla, sa-si asume rolul de cleader, sa fie mai destept, mai abil si mai viclean decat toti la un loc. Desi considerat un roman de razboi, „Pentru cine bat clopotele” este si un manifest pentru prietenie, incredere si dragoste. Povestea de iubire din Robert Jordan si sfioasa Maria, desi de scurta durata, este dinamica plina de introspectie: „Ceea ce exista intre tine si Maria, chiar daca n-are sa dainuiasca decat astazi si o parte din ziua de maine, ori are sa dureze cat o lunga viata de om, este cea mai de seama intamplare care se poate petrece in viata unei fapturi omenesti. Totdeauna se vor gasi unii in stare sa spuna ca dragostea nu exista numai fiindca ei n-au putinta s-o traiasca. Dar iti spun eu ca dragostea este un adevar, ca ai intalnit-o si ca te poti socoti un om fericit, chiar daca va fi sa mori maine.” – pag.332  Finalul, previzibil si trist, nu stirbeste nimic din frumusetea lecturii, si sintetizeaza ideea ca clopotele, zgomotul si bataia lor, nu este pentru cei care care pierd batalia cu viata, ci pentru cei care au sansa sa traiasca, sa mearga mai departe si sa si-o refaca cu toata durerea si pierderile suferite. Un imn dedicat vietii si mortii, un drum pe care-l parcurgem cu totii, o lectie despre cat de putin stim cu adevarat si despre sentimentul dureros ca stim atat de putine.

Moartea nu era nimic şi în mintea sa nu exista nici o reprezentare a ei şi nici teama de ea. Dar să trăieşti însemna un lan de grâne în vânt pe coasta unui deal. Să trăieşti însemna un uliu plutind în înaltul cerului. Să trăieşti însemna un vas de lut plin cu apă în pulberea treieratului, după ce boabele au fost strânse şi pleava purtată de vânt. Să trăieşti însemna un cal între picioarele tale şi o carabină sub picior şi un deal şi o vale şi un pârâu străjuit de copaci şi capătul îndepărtat al văii şi înălţimile de dincolo. Şi dacă nu există lucruri gen mult timp sau pentru restul vieţii sau de acum înainte, ci singurul lucru care există e “acum”, pai atunci “acum” este lucrul care trebuie slăvit şi-s fericit aşa.” – pag.413

Cititi acest roman, va va bucura inima si sufletul. Chiar si cei care nu sunt pasionati de romanele de razboi (cei ca mine), vor gasi aici alte valente specifice umanitatii.  La Libris, cartea este la reducere si puteti profita si de transportul gratuit.

Ma asteapta alte carti interesante. Nici macar nu sunt hotarata cu care sa incep. Ar trebui sa aleg ceva dintre: „Invata sa ai aripi” – Sue Monk Kidd, „Regine din umbra” – Maria Pilar Queralt Del Hierro, „Saracutul lui Dumnezeu” – Nikos Kazantzakis, „Cumpatarea” – Maria Duenas, „Soroc de viata si soroc de moarte” – Erich Maria Remarque si „Sambata” – Ian McEwan. Voi ce ati alege?

„Jurnalul ascuns” – Sebastian Barry

”E foarte dificil să fii erou fără spectatori, deși, într-un sens, e fiecare dintre noi eroul unui film aparte, pe jumătate distrus, numit viața noastră.”

„Jurnalul ascuns” -poate cea mai trista carte citita in ultimul timp. Nu stiu daca acest lucru o face de neuitat, dar in mod sigur o face remarcabila. Exista in povestea eroinei principale atatea coincidente nefericite cu urmari dramatice, incat stii de la inceput ca viata ei, desi lunga, nu a fost deloc una fericita. Singura-singurica, undeva in jurul varstei de 100 de ani, Roseanne McNulty locuieste intr-un asezamant vechi, in Roscommon – Irlanda, loc amenajat sa functioneze ca spital de boli mintale. Atmosfera e deprimanta, un amestec nereusit de boala cu batranete. Aici, printre tencuiala galbuie ce sta sa cada, printre paturile de fier si mirosurile inchise, centenara Roseanne poarta discutii periodice cu doctorul Grene, psihiatrul ei de ani buni. Cei doi, doctor si pacient, incearca sa clarifice imprejurarile prin care ea a ajuns sa fie incarcerata ani multi in aceasta institutie.

Mici si inguste sunt toate cele omenesti.” spune Roseanne, victima clara a ideilor preconcepute, a obtuzitatii si a fanatismului religios. Dintr-o tanara fericita, fiica iubita a supraveghetorului de cimitir, R. ajunge o batranica uitata de lume, o ramasita mumificata dintr-un ospiciu, fara familie si fara raspunsul la intrebarea chinuitoare: oare ce s-a intamplat cu copilul meu? „Cunosti asa o durere? Sper ca nu. Durerea ce nu imbatraneste, ce nu te lasa cu trecerea timpului, precum celalalte treburi ale oamenilor. Aceasta-i durerea mereu prezenta, ce se leagana usor intr-o casa parasita.” Evident ca doctorul Grene va porni intr-un carusel semi-politienesc si ajutat de notitele Roseannei va dezlega misterul. Deznodamantul, dealtfel surpinzator, chiar prea surprinzator, nu corecteaza decat in mica masura greselile trecutului si nu aduce nici un fel de razbunare morala. Povestea, relatata in etape, este plina de dramatism si o fatalitate care m-a enervat pe alocuri. In schimb, mi-au placut foarte mult anumite pasaje, anumite comparatii (tineretea este o multitudine de sclipiri fabuloase vazuta cu ochii mintii), felul cum razbatea printre cuvinte dragostea Roseannei pentru tatal ei si cum tocmai aceasta dragoste i-a distrus ei viata. N-am inteles pasivitatea Roseannei vis-a-vis de felul cum a perceput-o familia sotului ei si localnicii din Sligo, toata acea inertie care a declansat o serie de intamplari nefericite si irevocabile. Senzoriala si emotiva, frumoasa si sensibila, Roseanne isi pierde energia tineretii, siguranta fetelor care cresc ocrotite de parinti si iese din marea de fericire, se pierde intr-un nor de incertitudini si ajunge o persoana non grata, judecata si infierata de restul comunitatii. Din mine mai rămâne doar un zvon de frumusețe.” si un sicriu mic, intr-un colt de lume, spune Roseanne. Gandurile ei, atunci cand stralucea de bucurie, plina de exuberanta si de senzatia ca poate face orice oricand si oricum, au compensat sentimentul de fatalitate care domina din plin „Jurnalul ascuns”:

„Eram foarte afectata de faptul ca tata se prapadise, dar cumva am reusit sa nu ma mai gandesc la asta, sa imi vad de treaba, cum ar veni. Nu puteam sa nu fiu fericita cand ma trezeam dimineata si aveam o energie in mine, ca o masina pe care o pornesti cu ambreiajul, apoi bagi intr-a-intaia, eram in mod misterios bagata in viteza in fiecare dimineata cand ma trezeam, ardeam de energie, ma lua pe sus din casa, pe strazile din Sligo si inauntru pe usile cafenelui Cairo, apoi radeam, iar daca doamna Prunty era prin preajma, imi suradea sfos cum ii era obiceiul, iar eu jubilam, jubilam.
Merita intotdeauna sa tii socoteala fericirii punct cu punct, este asa de mult din cealalta chestie in viata, icat mai bine sa iti pui jaloanele pentru fericire cat mai e timp. Cand eram in starea aceea totul mi se parea frumos, ploaia care curgea garla era de fapt argint, totul mi se parea interesant, toata lumea era in largul sau cu mine.” – pag.139

Nu stiu daca gasiti sa cumparati aceasta carte, poate doar prin anticariate. Eu am primit-o cadou si asa m-am bucurat de aceasta experienta dulce-amara. „Lumea se innoieste cu fiecare nastere, spunea tata. A uitat sa spuna ca se sfarseste cu fiecare moarte. Sau n-a crezut ca e nevoie.. Pentru ca o buna bucata din viata a lucrat intr-un cimitir.” – pag.7

Sunt momente când mă străbate o bucurie de neînțeles, ca și cum, neavând nimic, am lumea întreagă.” -pag.48

Alte pareri gasiti aici, aici si aici.