„Vaduva pentru un an” – John Irving

vaduva-pentru-un-anImi place John Irving. „Hotel New Hampshire” e si acum una dintre favoritele mele, am citit-o si recitit-o de-atatea ori incat bietile coperti arata ca vai de ele. Au urmat apoi „Lumea vazuta de Garp”  si „Pana te voi gasi” , carti cu succes la public si laudate de critici. Normal ca mi-am dorit la un moment dat si „Vaduva pentru un an”, iar prezentarea si laudele de pe coperta-spate m-au influentat si m-au facut sa am mari asteptari de la aceasta lectura. Nu spun ca mi-a inselat toate asteptarile, l-am recunoscut pe Irving in felul cum vorbeste, cum spune povesti pentru oameni mari si cum intr-un mod caracteristic lui atinge teme sensibile ca: singuratatea, moartea, lipsa parintilor, violul si/sau incestul.

858e7be0-d8f4-0132-bfd7-0a13eebe068dTitlul nu spune mare lucru. E clar ca se face referire la o femeie (Ruth Cole), dar nimic nu m-a pregatit pentru viata ei destul de zbuciumata. Primele capitole sunt cele care explica mult din modul cum va gandi si va simti Ruth. Insasi venirea ei pe lume e mai neobisnuita in sensul ca parintii ei au conceput-o in ideea ca va fi baiat (nici nu se gandisera la varianta va fi fata) si  ca va compensa putin din tragedia vietii lor (*ca urmare a unui bizar accident de masina, cei doi baieti adolescenti ai sotilor Cole mor). Desi nu si-a cunoscut fratii, Ruth stie la patru ani multe lucruri despre ei. Casa e plina de fotografii in care apar Thomas si Timothy, parintii nu evita sa vorbeasca despre ei, iar durerea lor a lasat urme adanci. Marion pare ca nu a depasit momentul iar domnul Cole, scriitor ce se bucura de oarecare succes, este dependent de bautura si de relatii ocazionale cu tinere mamici. In acest context, apare Eddie O’Hare, un tanar de numai 16 ani, angajat de catre domnul Ted Cole aparent pentru a-i fi secretar. (Saracul) Eddie se va indragosti iremediabil de Marion, se va iubi cu ea de nu mai putin de 60 ori in acea vara, va deveni el insusi scriitor  si o prezenta constanta in viata lui Ruth. Si ce va face Ruth? Pai, pe scurt, va deveni ea insasi scriitoare (toate cartile ei au un puternic caracter autobiografic) si va incerca mereu sa se obisnuiasca cu ideea ca Marion nu o cauta, ca a parasit-o si ca ea insasi nu a suplinit niciodata pierderea celor doi frati. Dincolo de toate personajele ciudate care apar (prostituate, travestiti, politisti, batrane vaduve rautacioase, tineri care se indragostesc fara de speranta, un criminal in serie, etc.), dincolo de toate situatiile ironico-agresive, exista o anume tristete care impregneaza intreaga naratiune. Desi finalul cartii mai taie putin din sentimentul de fatalitate care a insotit-o pe Ruth si pe toti apropiatii ei, desi exista acolo un copil fericit si o mama/bunica care se intoarce de unde fugise candva ca din pusca, personal n-am putut scapa de ceata aceea cleioasa care m-a invadat si de senzatia puternica de ireal si incertitudine. Cred ca „Vaduva pentru un an” place mult celor care agreeaza povestile de viata pline de sex, sexualitate si violenta.

When you are old and grey and full of sleep,
And nodding by the fire, take down this book,
And slowly read, and dream of the soft look
Your eyes had once, and of their shadows deep;

How many loved your moments of glad grace,
And loved your beauty with love false or true,
But one man loved the pilgram soul in you,
And loved the sorrows of your changing face;

And bending down beside the glowing bars,
Murmur, a little sadly, how Love fled
And paced upon the mountains overhead
And hid his face amid a crowd of stars.” (Yeats)

imaginea de aici.

Bookfest 2015 la mine acasa (I)

Luna mai a fost o luna ciudat de grea. Am citit mai putin ca de obicei pentru ca mare parte din energie a fost alocata romanului „Cartea neagra” de Orhan Pamuk – o carte grea, dificila, care mi-a solicitat atentia si nervii. Oricum, mai mult de 50 de pagini nu puteam sa citesc in decursul unei dupa-amieze. Seara am incercat lecturi ceva mai facile. In acest context am recitit „La rasarit de Eden” – John Steinbeck, o carte de care mi-era efectiv dor si de care m-am indragostit din nou. O saga americana, care se intinde pe mai multe decenii, o tema interesant abordata (Cain si Abel) si timshel – un cuvant magic, incarcat de semnificatie. V-o recomand din toata inima. Totusi, marele regret e ca nu am ajuns la Bookfest, au fost multe aparitii editoriale si semnificative reduceri de preturi.

zgomotul-lucrurilor-in-cadereZgomotul lucrurilor in cadere” a fost o reala surpriza placuta. In primul rand, nu am avut nus ce asteptari pentru ca nici macar nu auzisem de autor. In plus, pana acum nu s-a facut mare tam-tam la aparitia ei.  Autorul ei, Juan Gabriel Vásquez, este de origine columbiana si citindu-i cartea chiar aveam senzatia ca ma aflu in plina Bogota, in plin razboi dintre cartelurile de droguri ai autoritatea columbiana. Desi actiunea se intinde pe parcursul mai multor decenii, pot spune ca povestea decurge fluid iar trecerea dintre prezent si trecut nu este obositoare. Tanarul Antonio Yammara, locuitor al capitalei Bogota, licentiat in drept, se indragosteste de una dintre studentele lui, se casatoresc si fac un copil. Pana aici, nimic special. Viata lui Antonio o ia pe un fagas dramatic in momentul in care il cunoaste pe Ricardo Laverde intr-un local unde jucau biliard amandoi seara. Ricardo e o persoana insolita, trecutul lui e redat treptat-treptat cititorului prin prisma Elenei Fritts (fosta lui sotie, ajunsa in Columbia prin anii ’60 cu US Peace Corps) si a Mayei (fiica celor doi) din momentul in care Antonio simte nevoia de a sti cat mai multe despre Ricardo (impuscat pe strada, mort; in acelasi atentat, Antonio e ranit si el destul de grav).  E clar de ce Antonio pleaca si vrea sa afle de ce a fost omorat Ricardo, e si mai clar ca acest drum va duce la raspunsuri incomode si la secrete de familie care nu mai raman secrete. Ce m-a uimit a fost faptul ca trecutul lui Ricardo, greselile lui, filozofia gen :„o persoană este fericită până o dă în bară cumva şi nu mai este cale de întoarcere la ce a fost cândva” ii modifica modul de perceptie si de conexiune a lui Antonio cu familia si cu poporul lui. Nu l-am placut mereu pe Antonio, dar am citit povestea pe nerasuflate si i-am iertat inconsecventa pentru concluzia de la final. Cred ca si titlul intriga, in fond cine stie cum e zgomotul lucrurilor in cadere si cum poti descrie senzatia aceea care te cuprinde cand lucrurile iti scapa de sub control si primul gand e absorbit de panica interioara si de fuga din fata necunoscutului. Un roman in care cuvantul interiorizare pare sa acapareze totul, o atmosfera in care „“zgomotul lucrurilor în cădere, de la înălţime, un zgomot sacadat şi tocmai de aceea etern, un zgomot care nu mai încetează, care din acea seară continuă să răsune în mintea mea şi nu dă semne că ar vrea să dispară, un zgomot care va rămâne mereu suspendat în memoria mea, atârnând acolo ca un prosop în cui.” La aceasta librarie online gasiti cartea la pretul de aproximativ 30 de lei.

InteresantiiA urmat „Interesantii” – Meg Wolitzer, noua aparitie la editura Trei si despre care Diana a scris cu multa caldura si entuziasm. Desi recunosc ca are farmecul ei si ca autoarea a depus ceva efort si documentare ca sa transmita ceea ce a vrut, mie nu mi-a placut asa de mult. Initial, recunosc ca m-au derutat personajele, sase adolescenti a caror prima intalnire intr-o tabara de vara este momentul din care vietile lor se intrepatrund si se afecteaza reciproc. N-am agreat anumite aspecte care mi s-au parut exagerate (de pilda , Jonah – in copil talentat, crescut de o mama faimoasa din America si care nu-i spune nimic acesteia cand este drogat si abuzat de un amic de-al acesteia). Partea buna e ca Jules Jacobson e absolut minunata si plauzibila tocmai pentru ca e singura care se apropie de normalitate din tot grupul de interesanti.

legea-copiilorImi place McEwan, sunt atrasa de versatilitatea, umorul si satira cu care scrie. Nu i-am citit chiar toate cartile („Simbata” si „Solar” sunt la rand), dar „Legea copiilor” m-a dezamagit putin in sensul ca ultimele capitole mi-au lasat senzatia ca parca lipsea ceva fundamental, s-au terminat prea brusc framantarea si incertitudinile judecatoarei Fiona Maye. In plus, n-am inteles foarte bine ce-a gandit Adam, adolescentul de numai 17 ani care refuza o transfuzie de sange care i-ar putea salva viata si nici de ce intalnirea lui cu Fiona a avut un impact atat de mare asupra lui. In orice caz, a fost o lectura agreabila, antrenanta si care da de gandit.

Un fragment aici.

sticleteleCat am asteptat eu „Sticletele”! Ce bucurie cand la Bookfest s-a anuntat aparitia acestui roman de numai 1108 de pagini! Va spun drept, pentru mine a meritat asteptarea. M-am aventurat cu multa bucurie si entuziasm si efectiv am savurat tot ceea ce presupune „Sticlelete”: modul absolut incredibil in care moare mama lui Theo, incercarile acestuia de a face fata situatiei, traiul pe o perioada relativ scurta in căminul de pe Park Avenue, dragostea constanta si neimpartasita pentru Pippa, relatia defectuos-afectuoasa cu tatal lui si cu Xandra, prietena acestuia, prietenia cu Boris, baiatul mult prea rebel si mult prea neglijat al unui emigrant rus si, poate cel mai important, furtul unei celebre opere de arta (fapt care pe Theo il leaga in mod obsesiv de moartea mamei sale). Mi-a placut foarte mult legatura lui Theo cu bătrânul Hobbie, omul care ii va oferi un camin, o meserie si chiar echilibru emotional. Donna Tartt atinge si diseaca un subiect sensibil: drogurile, atat de nocive si de periculoase pentru toti, dar mai ales pentru copii si adolescenti, ajung sa fie in anumite cazuri (drame, tragedii, copii abuzati si/sau neglijati, saracie, lipsa educatiei) un substitut pentru linistea si supravietuirea de fiecare zi. Desi admit ca n-am savurat foarte tare dinamica dintre Theo cel suferind si Boris, baiatul puternic si vesnic descurcaret, felul cum se complica lucrurile si cum tabloul ajunge sa-i lege si sa le provoace tot felul de probleme, mi-a placut „Sticletele”, bogatia de cuvinte, vartejul de intamplari si senzatii care m-au buimacit si m-au lasat uneori fara aer si fara legatura cu realitatea. Stiu ca sunt voci care n-au agreat „Sticletele” atat de mult (cititi aici, pledoaria lui Razvan e convingatoare) si pot intelege de ce, dar inclin sa cred ca este vorba de mintea si inima fiecaruia. A mea e pe aceeasi lungime de unda cu Donna Tartt.

„...Lucrurile ar fi mers altfel dacă mama ar fi trăit. Aşa, a murit când eu eram copil; şi, deşi tot ceea ce mi s-a întâmplat de atunci încoace este exclusiv vina mea, de când am pierdut- o am încetat să mai disting vreun reper, vreo călăuză spre o destinaţie mai fericită, spre o viaţă mai puţin singuratică sau mai prietenoasă.
Moartea ei – linia despărţitoare: înainte şi după.

Deocandata atat. Imi doresc sa mai citesc „Constelatia fenomenelor vitale” – Anthony Marra, „Din inima Africii” – Karen Blixen, „Uriasul ingropat” – Kazuo Ishiguro, „Petru cel Mare. Viata si lumea lui” – Robert K. Massie, „Castelul de sticla” – Jeannette Walls, „Trilogia New York-ului” – Paul Auster si „Viata acestui baiat” – Tobias Wolff.

„Cartea neagra”- Orhan Pamuk

„Există oare vreo cale de a fi doar tu însuți?”

cartea-neagra
An aparitie: 2011
Autor: Orhan Pamuk
Categoria: Literatura Universala
Editura:Polirom
Format: 130×200
Nr. pagini: 512
Pret: reducere de la 43 lei la 32 lei
Disponibilitate: libraria online Libris

Daca cineva are dubii privind motivul pentru care Orhan Pamuk a castigat premiul Nobel pentru literatura, ii recomand in mod calduros sa incerce sa citeasca „Cartea neagra” – un adevarat tur de forta, o combinatie de talent, cuvinte si de filozofie pe fondul unei intrigi politiste.  O carte dificila pentru mine, care mi-a solicitat atentia si mintea, mi-a dat de gandit si m-a uimit prin modul aparent facil cum este scrisa si cum decurge intriga. O intriga aparent lejera, o sotie care dispare de-acasa, un sot care nu-i anunta disparitia si care incearca s-o gaseasca. Galip, sotul, un avocat turc de treizeci si trei de ani, isi asuma rolul de detectiv si cauta/aduna/pune cap la cap indicii doar ca sa-si gaseasca sotia. Este evident ca Galip este inca indragostit de Ruya (sotia lui, dar si verisoara primara) si ca lipsa ei de-acasa il obliga sa iesa din starea de inertie si sa faca tot felul de conexiuni ca sa reuseasca de unul singur. Biletul scurt, scris de Ruya cu un pix verde, nu clarifica nimic, iar cartile politiste, citite in mod curent de sotia disparuta, par sa fie pline de informatii bune pentru ancheta personala. Seara, in timpul unei cine in familie, Galip tine in secret disparitia nevestei si incepe sa banuiasca ca plecarea ei are legatura cu Celal, (celebru editorialist de ziar), un verisor de-al lui Galip în vârstă de cincizeci și trei de ani, fratele vitreg al Ruyei, care nu a fost văzut de ceva timp. Galip concluzionează că Celal și Ruya se ascund împreună pentru ca amândoi au dispărut în aceeași zi și au avut o relație strânsă toată viața lor. Galip incepe sa scormoneasca cu aviditate si minutiozitate in trecutul Ruyei, sa-l viziteze pe fostul ei sot si sa ajunga pe urmele unor societati secrete utopice. In clipele mai linistite el citeste si interpreteaza hartiile gasite pe biroul lui Celal, povesti pe care acesta din urma le-a lasat in vederea publicarii pentru perioada in care el absenta. Galip stie ca Celal avea pierderi de memorie si ca sa afle secretul, se pune in pielea lui Celal, merge la biroul acestuia, isi petrece zilele in apartamentul lui Celal si ajunge la ideea paradoxala ca „Singurul mod o persoană poate deveni el însuși este de a deveni altcineva.” Faptul ca Galip adopta identitatea lui Celal ca editor de ziar si ca scriitor este una dintre temele principale din a doua jumătate a romanului. Exista multe elemente care par sa defineasca „Cartea neagra„: desele  trimiteri la literatura occidentala dar si la cea islamica, dezintegrarea Istanbulului si pierderea memoriei/ a identitatii.

„A citit nenumarate pagini din cuprinsul unor scrieri ce aratau ca particularitatea esentiala a lui Dumnezeu este caliatatea sa de comoara ascunsa, de mister. Problema era sa afli calea de a patrunde acel mister Problema era sa pricepi ca misterul se reflecta in lume. Problema era sa sesizezi ca misterul se manifesta pretutindeni, in fiecare lucru, in fiecare obiect, in fiecare om. Lumea era o mare de indicii; in fiecare picatura a acesteia staruia un gust de sare care ducea la misterul din spatele ei.”- pag. 335

Fiecare conversatie, fiecare pasaj descriptiv, desi scrise aparent lejer, formeaza un puzzle complicat si au rolul de a-l conduce pe Galip spre aflarea adevarului. El începe să simtă că obiectele din jur încearcă să-i spună ceva și că ele il pot ajuta sa inteleaga ceea ce s-a intamplat. Această idee,  abordata în mai multe povestiri din primele capitole ale cărții, se dezvoltă într-o obsesie în mintea lui Galip. Indiciile sale se gaseau pretutindeni si-n toate, misterul se afla si el pretutindeni si-n toate.  Orasul se transforma dintr-un ungher pasnic, intesat de semne si de obiecte bine stiute, intr-o lume inspaimantatoare, plina de primejdii si de taine necunoscute . Somnul si visele aduc posibilitatea de a nu mai fi tu insuti, ofera alternativa de a te detasa de realitate si de a evita dezamagiri si ratari. Deznodamantul lasa loc de multe intrebari. A fost crima sau sinucidere? Celal a premeditat totul constient fiind inca ca memoria sa era in scadere si Galip e o victima a acestui plan? Cine e vinovatul celor doua asasinate? Indiferent de ceea ce cred eu ca s-a intamplat, personal am ramas cu impresia ca-mi scapa multe detalii obscure si ca trioul Galip-Ruya-Celal m-a dovedit. Romanul conține discuții profunde despre plagiat, este bogat in detalii si aluzii, in istorie si sufism, iar culorile, sunetele și mirosurile Istanbulului indulcesc tema cartii si labirintul complex al lui Pamuk. O carte care nu se citeste la repezeala, care necesita experienta si predispozitia pentru monolog si descalcirea multi-fațetelor. „Romanul este o lume in care «totul imita totul, in care toate povestile si toti oamenii erau, rind pe rind, copia si originalul altor povesti si ale altor oameni si in care toate povestile se deschideau spre alte povesti».” (Jonathan Coe)

Daca v-am facut macar putin curiosi, gasiti aici un fragment.