2017 – Planuri de lectura

20172016 e pe duca. Pentru mine a fost un an greu, personal vorbind, dar simt deja ca ce-a fost mai greu a trecut. Chiar si asa, am gasit timp si resurse pentru lectura. N-am citit foarte mult, goodreads-ul spune c-am depasit pragul de 40, dar stiu c-am citit mai multe (*pe unele n-am apucat sa le notez din graba sau din neatentie). Pentru mine, cea mai cea din 2016 a fost „Puritate” – Jonathan Franzen, urmata la mica distanta de  „Sticletele” – Donna Tartt, „Open. O autobiografie” – Andre Agassi si „Pentru cine bat clopotele” – Ernest Hemingway (*carte recitita). Acum, pe ultima suta de metri, am savurat „Zbor in jurul soarelui” – Paula McLain (*autoarea mai celebrei „Sotia din Paris„), „Culoarea purpurie” – Alice Walker  si „Prietena mea geniala” – asa am descoperit-o pe Elena Ferrante . Mi-a placut mult primul volum din tetralogia napolitana si in 2017 mi-am propus sa citesc si celalalte trei parti.

Apropos de planuri, am facut o mica, mica lista cu ceea ce as vrea sa citesc in anul urmator:

bradIn plus, pentru perioadele mai proaste , cand nu pot incepe nimic nou, vreau sa recitesc „Middlesex”  – Jeffrey Eugenides si „Profesoara de pian” – Janice Lee, doua carti care m-au incantat la culme candva. Ma asteapta si cateva romane scrise de Amy Tan pe care le-am citit cu ani in urma si de care mi-e dor. Aproape de mine, pe noptiera am „Departe de trunchi„- Andrew Solomon, din care citesc cand ma simt deprimata sau depasita (cazurile de-acolo sunt absolut reale si imi dau sentimentul ca toate problemele mele sunt insignifiante), As vrea sa lucrez mai mult la engleza mea si sa fiu mai riguroasa privind alimentatia noastra (sfaturile Mihaelei Bilic mi se par rezonabile, atat cat le-am  citit pe fb). Am convingerea ca lista de mai sus e provizorie, vor apare alte si alte tentatii, dar sper sa devin mai organizata. Ma ajuta si ma inspira faptul ca am gasit niste fete absolut minunate, istete si mari iubitoare de literatura buna cu care vorbesc in mod constant. Blogurile lor, discutiile din cadrul grupului, parerile lor exprimate cu sinceritate si bun-simt  ma scot din rutina si  imi dau o stare de spirit foarte buna. Si iar m-am lungit cam mult…..In incheiere, va rog sa va bucurati de sarbatorile de iarna, de timpul petrecut alaturi de cei dragi, pupati-va copiii, sunati-va parintii si bunicii daca nu reusiti sa ajungeti la ei si, printre picaturi, relaxati-va la caldurica cu o cafea/un ceai/un cockteil si o carte buna!

 

„Zbor in jurul soarelui” – Paula McLain

O carte absolut ametitoare cu un personaj pe masura.  Beryl Markham, caci despre ea este vorba, nu a fost o femeie oarecare.  Ea a fost prima femeie care si-a luat licenta de pilot si a efectuat de una singura în anul 1936 primul zbor peste Atlantic. Cartea Paulei McLain aduce in prim plan aceasta eroina si-i descrie viata din primii ani ai copilariei petrecuti in Kenya pana in momentul nasterii lui Gervase (*singurul ei copil). Scrisa la persoana a I-a, marele merit al acestei biografii romantate este ca atrage cititorul in caruselor emotiilor temerarei Beryl, il face partas la toate durerile si problemele ei, dar il subjuga in egala masura prin felul ei de a fi – o combinatie ametitoare de fragilitate, îndaratnicie si stoicism.

indexPrimii ani de viata sunt marcati de traiul in Kenya (tatal ei a parasit Anglia si s-a mutat in Africa, unde a pus pe picioare ferma Green Hills, s-a imbogatit ca proprietar si antrenor de cai de curse) in mijlocul salbaticiei, de prietenia cu Kibbii si mai ales, de plecarea precipitata a mamei ei inapoi in Europa. Practic, micuta de numai 5 ani a suferit mereu si s-a simtit parasita de mama ei. Tatal ei nu reuseste sa compenseze lipsa mamei, iar temperamentul energic al fetei nu este domolit nici de prezenta in casa a doamnei Clara, nici de trimiterea la studii sau de casatoria mult prea timpurie cu vecinul gospodar.  Beryl va invata lectia dura a supravietuirii intr-o lume dominata de conventii si de barbati. Casnicia esuata si sentimentul ca si tatal ei o abandoneaza fac din Beryl o femeie puternica, care-si alege singura profesia si chiar sa exceleze in acest domeniu (ea ajunge prima femeie licențiatã ca antrenor de cai în Kenya). Ea ajunge sa iubeasca si sa fie iubita, sa lupte pentru libertatea si independenta ei financiara, sa iubeasca salbaticia in loc sa se teama de ea „Sa ma hranesc cu euforia vanatorii si sa ma arunc cu capul inainte in lume chiar daca – mai ales daca- simteam ca ma doare.” – pag.348. Intalnirea cu Karen Blixen, autoarea celebrei “Din inima Africii” si faptul ca amandoua se indragostesc de acelasi barbat, fermecãtorul Denys Finch Hatton, este unul dintre cele mai interesante triunghiuri amoroase. Uimitoare mi s-a parut si atitudinea dintre cele doua femei, faptul ca s-au respectat si chiar s-au protejat reciproc, desi fiecare stia ca Denys intretine legatura cu amandoua.  Beryl i iubeste cu infocare pe Denys, dar are intelepciunea de a nu-l ingradi si de a-i accepta dualitatea emotionala. De la el prinde apare pasiunea ei pentru zbor si faptul ca a reusit sa exceleze in acest domeniu s-a datorat caracterului ei plin de euforia libertatii, spiritului ei puternic si curajului extraordinar.

beryl-markhamO carte scrisa antrenant si este clar ca Paula McLain s-a documentat serios. Ea a descris foarte bine o tanara nonconformista, cu o dragoste de viata si de natura mult peste medie. Nimic din suferintele ei, din dezamagiri sau din relatiile amoroase dezastruoaze nu stirbesc din frumusetea romanului. Poate ca marele merit al Paulei McLain e ca nu s-a concentrat pe ideea ca B. a fost o deschizatoare de drumuri, ci, mai ales, o femeie care a incercat sa-si gaseasca locul ei intr-o lume plina de stereotipuri. Chiar daca pentru asta, a trebuit sa scrasneasca din dinti, sa munceasca cat zece barbati si sa zboare in jurul soarelui.

„Intotdeauna am avut o busola interioara de nadejde. Exista lucruri pe care le aflam doar cand ajungem mai jos decat am fost vreodata. Ideea unor aripi si apoi aripile insele. Un ocean intunecat care sa merite traversarea kilometru cu kilometru. Cerul intreg. Orice suferinta ne-a incercat e plata necesara pentru o asemenea minune, e frumoasa zbatere a celor vii.” – pag,.351

„Soldatii de la Salamina” – Javier Cercas

copertaMi-e destul de greu sa scriu despre aceasta carte. Dealtfel, am si citit-o destul de greu. Partea de inceput, primele 100 de pagini, mi-au pus rabdarea si memoria la grea incercare. Asa cum citisem undeva (din pacate, nu mai stiu unde), toata partea de introducere care se axeaza pe desfasurarea Razboiului civil din Spania mi se parea plina  detalii care nu duceau nicaieri. In plus, m-a derutat succesiunea de personaje ale caror nume mie imi sunau toate la fel. Din fericire, incet-incet am descoperit ca nimic nu era inutil si toate acele personaje chiar au existat in realitate (*unul dintre ele este scriitorul Roberto Bolano), iar destinele lor se intrepatrund intr-un mod absolut fabulos. Surpriza cea mare vine abia in paginile din final cand am inteles ca eroul principal nu era cel de la care porneste totul (respectiv Sanchez Mazas, unul dintre membrii fondatori ai Falangei, cel care are sansa de a scapa nevatamat din fata plutonului de executie, pentru ca apoi un soldat anonim sa-l gaseasca si doar sa-l priveasca, crutandu-i astfel viata), ci acel soldat salvator, anonim, la fel de anonim si ramas neelogiat la fel ca toti soldatii oarecare din toate razboaiele lumii.

„- Si ce este un erou?
Nu stiu. Cineva care se crede erou si reuseste. Sau cineva care are curajul si instinctul virtutii si de aceea nu greseste niciodata, sau macar nu greseste in singura clipa în care conteaza sa nu gresesti, drept care nu poate sa nu fie erou. Sau cineva care intelege, precum Allende, ca erou nu este cel care ucide, ci acela care nu ucide si nu se lasa ucis.” – pag.129

Povestea nu este neaparat complicata, Sanchez scapa nevatamat iar salvarea lui vine apoi de la „prietenii din padure”, trei tineri simpli, de la tara, care-si asuma riscul de a-l adaposti si de a-i facilita hrana si adapostul.  Sfarsitul razboiului il gaseste la Sanchez viu si sanatos, iar de aici urmeaza cariera lui politica, functia de prim-ministru, cochetarea cu literatura si dupa multi ani, imbogatirea si retragerea din scena politica.  Totusi, Mazas nicicand nu va uita cat de norocos a fost, cum a reusit sa scape doar atins de-un glont (*in conditiile in care alti 48 de oameni, detinuti cu greutate, persoane menite sa ocupe functii de mare importanta sociala si politica dupa razboi, au murit impuscati) si cum acel soldat (cine o fi fost el, asta-i marea enigma si mai ales de ce l-a crutat) l-a salvat de la moarte.  Dupa uluitoarea executie ratata, Intalnirea miraculoasa dintre Mazas si soldatul este momentul-cheie al destinului falangistului Mazas si episodul central a cartii lui Javier Cercas:

„….soldatul se uită la el, Sáncez Mazas îi întoarce privirea, dar ochii lui slăbiţi nu înţeleg ceea ce văd: sub părul ud, sub fruntea înaltă şi sprâncenele pline de picături, privirea soldatului nu exprimă milă, nici ură, nici măcar dispreţ, ci un soi de veselie secretă şi insondabilă, ceva ce se apropie de cruzime şi este mai prejos de raţiune, dar nu e nici instinct, ceva ce trăieşte în privirea asta cu aceeaşi încăpăţânare oarbăcu care sângele curge în vine, pământul rămâne pe orbită şi toate fiinţele se încăpăţânează să rămână ceea ce sunt, ceva ce n-are nevoi de cuvinte, exact ca apa care ocroteşte pietrele, căci cuvintele sunt făcute doar pentru a se rosti pe ele însele, pentru a se spune ce e de spus, adică totul, minus ceea ce ne guvernează, ne face să trăim sau are de-a face cu noi, cu ceea ce suntemm sau cu acest soldat anonim şi învins, care îl priveşte pe bărbatul făcut una cu pământul şi cu apa cafenie din groapă...” – pag.89

Javier Cercas afirma ca „Personajele cărţilor mele sînt oamenii care spun nu“ si „În Soldaţii de la Salamina, este evident. Este vorba despre un om care nu vrea să omoare un altul pe care nu trebuie să îl omoare. Aşa că spune nu.”

Omul care spune „marele Da“ aparent se salvează, însă, în realitate, se condamnă. Omul care spune „marele Nu“ aparent se condamnă, însă, în realitate, se salvează. Aşadar, personajele mele sînt oameni care spun nu şi care, măcar din punct de vedere moral, se salvează, chiar dacă, din punct de vedere social, viaţa lor ia o turnură proastă. Omul care salvează viaţa altor oameni este o persoană care trăieşte obscur, fără mare lucru, dar el este salvat pentru că a spus nu. Însă poate că aveţi dreptate: se schimbă şi viaţa celui salvat. El vede ceva în acest act care nu îi aparţine şi care i-a redat viaţa, iar acest ceva îi schimbă modul în care percepe lucrurile. Îmi amintesc că, într-un interviu real, Sanchez Mazas, cel care a fost salvat de către soldat, spune că „acea clipă în care crezi că mori schimbă totul.“ E adevărat că, după război, Mazas a fost un om complet diferit, poate şi drept consecinţă a acestui act de graţie.”   *sursa aici

Cititi „Soldatii de la Salamina”. Desi am apreciat firul povestii, partea de documentare si rigurozitatea cu care scrie Cercas, faptul ca pare ca vrea doar sa ne faca partasi la o lectie de istorie, totusi recunosc ca am apreciat mult mai mult lectia de moralitate de care am fost constienta abia dupa ce am parcurs ultimele pagini din „Soldatii de la Salamina”. As vrea sa inchei intr-o nota mai optimista (si nu, cartea nu e deprimanta, doar ca nu e genul relaxant de  vacanta) cu versurile unui vestit pasodoble, un alt lait-motiv al Soldatilor de la Salamina:

„Topit-a bunul Dumnezeu
patru raze rupte din soare
si-n Marea lui putere
din ele-a facut o femeie.
Voia sa a fost sa ma nasc
intr-o gradina spaniola
precum roza-n tufa ei.
Pamant glorios al iubirii,
binecuvantat cu miresme si pasiuni,
in orice floare a ta
o inima suspina.
Trista sunt de moarte, Spania mea,
trebuie sa le las, eu plec, m-au smuls, m-au rupt.”