“De ce iubim femeile” – Mircea Cartarescu

“De ce iubim femeile” – Mircea Cartarescu

Cartea am citit-o cu ceva timp in urma. Mi-a placut atunci si, mai ales, fragmentul redat mai jos. Azi, la job, am discutat cu colegii mei despre Cartarescu, cum si de ce iubeste el femeile iar reactiile lor au fost pro si contra, dar fara argumente plauzibile. Era mai mult o discutie amuzanta, la o tigara si totusi……am ramas cumva dezamagita de parerile lor. E clar, femeile-s de pe Venus iar barbatii de pe Marte…din pacate.

”Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă.De ce iubim femeile
Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele.
Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac.
Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc.
Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă.
Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno.
Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles.
Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat.
Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti.
Pentru că se trag din fetiţe.
Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare.
Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă.
Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor.
Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi.
Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi.
Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie.
Pentru că nu se masturbează.
Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină.
Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii.
Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor.
Pentru că le termină Cohen.
Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie.
Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe.
Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit.
Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat.
Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate.
Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune.
Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie.
Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-1 văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke.
Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame.
Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor.
Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm.
Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează.
Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale.
Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva.
Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.”

Intrebarile criticului: Cine spunea ca scriitorul roman a uitat sa povesteasca? Cine spune ca e misogin?

Pentru doritori, cartea o puteti citi online aici. Lectura placuta!

“Mostenitoarea taramului pierdut” – Kiran Desai

“Mostenitoarea taramului pierdut” – Kiran Desai

coperta

AUTOR: Kiran Desai
COLECTIE: BIBLIOTECA POLIROM
DOMENIU: Literatura americana, Literatura universala
ANUL APARITIEI: 2007
NUMAR PAGINI: 472
FORMAT: 130×200

Kiran Desai castiga la numai 35 de ani prestigiosul premiu Man Booker Prize cu cel de-al doilea roman de-al sau “The Inheritance of Loss” tradus la noi ca “Mostenitoarea taramului pierdut”, devenind astfel cea mai tanara castigatoare a acestui premiu. Fac o scurta paranteza: mama ei, scriitoarea Anita Desai, a fost nominalizata de trei ori la Man Booker Prize dar fara a-l obtine vreodata. Ironia sortii este ca romanul “Mostenitoarea taramului pierdut” incepe cu o dedicatie de la fiica pentru mama ei (“Mamei mele cu toata dragostea”) si are ca motto poezia “Fanfaronada de liniste” a lui Jorge Luis Borges:

“Vorbesc despre omenie.
Omenia mea inseamna sa simt ca suntem glasurile aceleiasi saracii.
Vorbesc despre patrie.
Patria mea este un acord de chitara, cateva portrete si o spada veche,
Rugaciunea curata a palcului de salcii in asfintit.
….Numele meu este cineva si nimeni.
Trec fara graba, cum trece-un om ce vine de foarte departe si nu mai trage nadejde sa ajunga
.”

Ca si “Zarva in livada de guave” Kiran Desai scrie despre ceea ce stie. India este locul de unde porneste si unde totul se leaga, care te prinde si te surprinde pentru ca autoarea construieste in cartea ei un mozaic complex unde este loc pentru multe valente: saracia coexista cu bogatia, frumusetea cu uratenia, bucuria cu tristetea. Constient sau nu, devii fara sa vrei parte a acestei lumi. Eu, care n-am ajuns prin acele locuri, aveam senzatia ca le cunosc si ca inteleg comportamentul personajelor. Fara doar si poate, autoarea contureaza oameni si caractere. Tot romanul ei e o poveste care leaga oameni atat de diferiti dar atat de umani si deci firesti si  recognoscibili. Mirajul visului american, lupta dintre traditie si progres, dorinta de a reusi in Vest si visul intoarcerii acasa triumfator in Est caracterizeaza universul oriental. Realitatea e infatisata brutal, fara metafore subtile iar consecintele nu sunt placute: indienii nu se ajuta intre ei o data ce ajung pe pamant american, imigrantii sunt concediati pe criterii aleatoare, conditiile de trai sunt departe de ceea ce credeau ca-i asteapta, parintii idealizeaza situatia copiilor lor plecati la munca dar care sunt simpli sclavi in Vest ….Poate ca ar fi fost o carte trista dar nu e, tonul scrierii e bun-optimist, povestile de dragoste sunt suave (Sai  si profesorul ei  isi declara sentimentele de atractie unul pentru altul prin masurarea degetelor, urechilor, a umerilor ca pretext pentru atingeri!)

Fara indoiala, Sai este mostenitoarea taramului pierdut. Orfana, este adusa in casa bunicului matern, judecatorul anglofil, cel care studiase la tinerete in Anglia si care acum razbuna prin ura fata de proprii semeni actele de rasism la care a fost partas in timpul studiilor. Relatia dintre bunic si nepoata nu e una clasica, de la inceput e stabilita verbal prin “…nu ne vom deranja unul pe altul.” Intr-o casa care cunoscuse si vremuri mai bune, dragostea dintre Sai si Guay aduce un suflu proaspat. Dragostea nu e ca-n filme, aici totul merge pe etape, ca-ntr-un ceremonial bine pus la punct. Ei se tatoneaza, schimba priviri, ceilalti sesizeaza starea de tensiune dar nu si-o explica, se descopera treptat dar nu se termina cu au traiti fericiti pana la adanci batranete. Guay adera la o organizatie etnico-nationalista iar iubirea lui pentru Sai pierde in favoarea luptei pentru independenta nepalezilor. Sai accepta greu hotararea iubitului, e mai mult jignita in amorul propriu decat indurerata si nu intelege unde a gresit ea in relatia lor. In acest context ea e o victima dar nu una nervicos-plangacioasa ci demna si linistita:”…Sai a ramas o vreme asa, misterioasa si acoperita de licariri aurii, o imparateasa a unui regat exotic stalucind pe fundalul luxuriant.” – pag.162

Inheritance of Loss Inheritance of Loss Inheritance of Loss

Cartea e construita pe capitole scurte, usor de lecturat unde descrierile sunt la loc de frunte. Uragane, cartiere sarace, batrane ramolite, tati increzatori in succesul fiilor plecati in America, sobolani si imigranti laolalta gasesc pretexte pentru a alatura intr-o lume care nu le ofera sanse mari de trimf. Kiran Desai nu se foloseste de clisee previzibile: dragostea nu invinge totul (Sai-Guay), tinerii imigranti nu ajung oameni de afaceri de succes ci muncesc de la un fast-food la altul, parintii lor nu ajung sa-si traiasca batranetea alaturii de progenituri pe pamant american, saracii nu se ajuta intre ei ci concureaza pentru locuri de munca prost platite sau pentru locuinte insalubre, etc. Aceasta este India si atat pot mostenitorii ei, dar si pentru infrangere, pentru pierdere si esec iti trebuie eleganta si demnitate.

“El incerca sa se mentina pe partea cuvenita a puterii. Incerca sa fie loial atator lucruri, incat nici el insusi nu mai stia care dintre multele fatete ale sinelui sau era cea autentica, daca mai era vreuna.” – pag.222

“Omul n-ar trebui sa renunte la religia lui, la principiile parintilor sai si ale parintilor parintilor sai. Indiferent ce i se intampla.
Trebuie sa traiesti dupa o norma oarecare. Trebuie sa-ti gasesti o masura a demnitatii proprii.[...] Cei care erau in stare sa vada diferenta dintre o vaca sfanta si o vaca nesfanta castigau.
Cei care nu erau in stare s-o faca pierdeau.” – pag.205

“50/50″ – 2011

“50/50″ – 2011

50/50

  • Regia: Jonathan Levine;
  • Cu: Joseph Gordon-Levitt, Bryce Dallas Howard, Anna Kendrick, Seth Rogen, Anjelica Huston;
  • Gen film: Dramă, Comedie;

    Adam, un tanar de 27 de ani, afla cu stupoare ca este bolnav de o forma rara de cancer. Sansele de supravietuire sunt de 50/50 (de unde si denumirea filmului) iar la cei cu tumori maligne doar 10% supravietuiesc. Adam nu face crize de istericale, nu merge la biserica sa promita ca va fi un om mai bun daca scapa cu viata, ci actioneaza oarecum cu calm: isi anunta mama, iubita si prietenul cel mai bun de boala lui. Reactiile acestora sunt diferite: mama, usor istericata de felul ei, este cea mai afectata, o ia plansul si-si sufoca baiatul cu intrebari si telefoane; iubita (infidela) promite ca-i va fi alaturi (desi Adam ii da sansa sa fuga) si ca totul se va termina cu bine iar Kyle – Seth Rogen, prietenul cel mai bun actioneaza cum se pricepe: usor amuzat-indignat va fi alaturi de Adam dar in felul lui. Il duce in cluburi, il incurajeaza sa cunoasca cat mai multe fete si sa se distreze, sa faca sex nebun si in mod neasteptat va studia, va cumpara carti de genul “Sa infruntam cancerul impreuna” pentru a-si ajuta amicul.

    Adam este nefiresc de calm si blazat: in mod evident, boala nu il sperie la inceput, nu-si pune intrebari existentialiste, merge constiincios la psiholoaga cea tanara si fara de experienta, isi face prieteni la sedintele de chimioterapie. Singura lui reactie (normala) de frica si de indignare apare doar in noaptea dinaintea operatiei cand iminenta mortii il sperie iar Adam are un atac de panica. Vrea sa traiasca. Vrea sa iubeasca. Vrea sa cunoasca dragostea adevarata si sa se bucure de micile placeri ale vietii. Operatia, foarte grea si cu sanse minime de reusita, nu e un fiasco. Aici e marea surpriza a peliculei, Adam se naste a doua oara. De aici si pana a cataloga filmul o comedie e distanta lunga. Intr-adevar, sunt multe replici haioase, Seth e un barbat cu gandul numai la sex de unde si glumele aferente, dar subiectul e greu si actual. Am avut batai de inima cam 3/4 din durata,  tensiunea plutea  in aer, cancerul nu e hazliu iar spitalul de oncologie nu e scena de bancuri. Oamenii chiar sufera si mor suferind de cancer. Adam are sanse foarte mici si stie acest lucru asa ca noul inceput  ii (ne) aduce zambetul pe buze si detensioneaza situatia. Am ras si am plans in hohote, din pacate “50/50″ nu e o gluma cinefila ci doar ne aminteste ca viata reala e  dureros de dura. Ne salveaza prietenii adevarati, familia, dragostea apare de nici unde nu te-asteptai si uneori, norocul cu caru’. *Din pacate, tu, draga C.,  nu ai avut ….

    50/50 images
    Trailerul aici.