“Semnatura tuturor lucrurilor” – Elizabeth Gilbert

Standard

“Orice nu e lupta pentru a rezista este lasitate. Orice nu e lupta pentru a rezista este respingerea marelui legamant al vietii.” – pag.471

Stiu ca desi scoala mi-a fost draga, botanica n-a fost unul dintre obiectele mele preferate. Nici copil fiind, n-aveam genul acela de placere de a cutreiera prin paduri si a de a explora natura, de a ma bucura de prospetimea zilelor de vara sau sa cutreier muntii cat era ziua de lunga. Dimpotriva, eram genul de copil static si grasun. Totusi, recunosc deschis ca mi-a placut mult  “Semnatura tuturor lucrurilor“, cartea Elizabethei Gilbert in care personajul principal, pivotul in jurul caruia graviteaza toata actiunea este nimeni alta decat Alma Whittaker. Cine a fost Alma? Ei bine, a fost in primul rand o femeie norocoasa. Un copil destept (nativ vorbind) nascut intr-o familie deloc saraca, tatal – o adevarata personalitate, un om care s-a ridicat prin fortele proprii, a calatorit, a muncit, a si furat, dar, mai ales, la un moment dat, a ales sa nu mai depinda de altii, a plecat din tara natala si a facut avere in America. Mama, de origine olandeza, o femeie practica, serioasa, pentru care cuvantul slabiciune n-avea sens si pentru care totul se-nvartea in jurul ideii de desteptaciune, instruire si asumarea responsabilitatii. Asa ca Alma porneste in viata cu gene bune, mai putin partea cu aspectul fizic. Toata munca si studiul, tot timpul dedicat stiintei si invataturii au ca efect o Alma educata, cu o minte cu rafturi nesfarsite, pline de mii si mii de carti, organizate in categorii infinite si ordonate alfabetic. “Nu avea nevoie de nici o biblioteca; era ea insasi o biblioteca.” – pag. 467

semnatura-tuturor-lucrurilor

De ce a ales Elizabeth Gilbert sa scrie o carte de peste 500 de pagini despre Alma? Pentru ca Alma e altfel, Alma nu tine cont de restrictiile epocii, de prejudecatile celorlalti, Alma e bogata si considera ca cunoasterea e cel mai pretios dintre toate bunurile. Ea alege sa-si dedice viata studiului muschiului “fiindca pricepea de pe-acum ca existau pur si simplu prea multe feluri in lume; erau peste tot si de-o varietate impresionanta. Probabil ca avea sa moara de batranete inainte sa inteleaga macar jumatate din ce se intampla in campul acela de bolovani. Cu atat mai bine! Nu mai trebuia sa se plictiseasca. Nu mai trebuia sa fie nefericita. Poate ca nu mai trebuia nici macar sa fie singura.
Avea o sarcina de indeplinit.
Avea sa studieze muschiul.”
  – pag. 180

Decizia ei ii aduce speranta si un rost : “Laudata fie munca ce mi se-ntinde inainte. Sa incepem.” Si a inceput. Si a continuat. Si a continuat atat de bine, si a perseverat, si a gandit, si a pus informatiile cap la cap pana ce a ajuns sa scrie un studiu cu o concluzie similara studiului evolutiei al lui Darwin. Teoria alterarii competitive are la baza zece afirmatii documentate si este indrazneata si periculoasa din punct de vedere religios (sa nu uitam ca vorbim despre secolul al XIX-lea), dar si din punct de vedere stiintific. Insa pentru Alma este totul, toate elementele risipite ale biografiei ei se leaga si ii insufla o senzatie fascinanta  de sinteza. Alma se simte despovarata si triumfatoare, mintea ei nu era vie, ci spectaculos de vie, la limita superioara a capacitatii ei, o minte care vedea si intelegea totul. De aceea, cred ca am savurat aceasta carte. Nu pentru ca Alma e inconjurata de personaje neobisnuite, nu pentru ca ea calatoreste din America in Tahiti, Londra sau Amsterdam, nu pentru ca vrea sa fie iubita si vrea cu disperare sa aduca dragostea in viata ei, ci pentru ca vrea sa inteleaga, are un scop precis si nu iroseste nimic pentru a pricepe cum merg lucrurile.  Ambitie, stiinta si cunoastere, plus o inima buna – aceasta este Alma, una din femeile implicate de-a lungul istoriei in progresul stiintei si al artelor. “Semnatura tuturor lucrurilor” e un imn savuros adus inteligentei si imaginatiei.

  • un interviu cu autoarea aici;
  • Multumesc Diana pentru ca ai scris despre acesta carte si m-ai facut sa o caut.

“O vara fara barbati” – Siri Hustvedt

Standard

Cândva, după ce el a zis cuvântul pauză, am înnebunit şi am aterizat într‑un spital. Nu a zis Nu vreau să te mai văd niciodată sau S‑a terminat, dar după treizeci de ani de căsnicie, cuvântul pauză a fost suficient ca să mă transforme într‑o lunatică ale cărei gânduri explodau, ricoşau şi se ciocneau unul de altul ca boabele de popcorn într‑o pungă din cuptorul cu microunde.” Si pauza era o colega de munca a sotului ei, o femeie mai tanara cu 20 de ani decat eroina noastra, o femeie dupa care Boris tanjise ceva timp, se indragostise de ea si hotarase sa locuiasca o vreme impreuna. Durere, umilinta si gelozie – asta simte  Mia, sotia parasita, iar in capul ei nu gaseste un raspuns satisfacator la intrebarea: “Boris, de ce m‑ai părăsit ?” O intrebare fireasca pe care si-o pune  o (orice) femeie al carei barbat de 60 de ani renunta la ani buni de casnicie, la confort si la toate avantajele traiului in doi, in virtutea unei aventuri. Boris vrea pauza, dar oare ce vrea Mia? Mia cedeaza, face o criza de nervi, este internata, tratata si apoi se retrage pentru o vara in Bonden, oraselul unde-a copilarit. Prima faza e constientizarea faptului ca a trecut peste ce-a fost mai greu: “Nu mai sunt nebuna. Sunt ranita.” (pag.51)

coperta Urmeaza vara fara barbati. O pauza terapeutica. Un timp de gandire, o casatorie transformata intr-o zona politicoasa, dar rece, de dragul lui Daisy, vlastarul comun. Mia se bucura de compania mamei ei si a prietenelor acesteia *cele Patru Lebede, organizeaza un curs de poezie cu sapte fete pubere, incearca sa se faca bine si, da, incet-incet, se lasa curtata virtual de acelasi Boris. (mesaje, biletele, SMS-uri, e-mailuri). Mia are indoieli privind viitorul si-si pune adesea intrebari, unele chiar superficiale dar potrivite contextului dat: “”Oare chiar îl pot condamna pe Boris pentru Pauza lui, pentru nevoia lui de a trăi momentul, de a întinde mâna și-a înhăța pauza ce i se oferise câtă vreme mai era timp, încă mai era timp pentru vetustul în care se transforma el cu rapiditate? Nu merităm cu toții se ne zbenguim, să ne-o tragem și să mergem mai departe?” sau : „De fapt, ce știm noi despre oameni? mi-am zis. Ce naiba știm noi despre oricine?”

Pare o carte pentru femei scrisa de o femeie. Desi am citit-o usor si cu placere, n-am putut sa ignor senzatia ca dincolo de subiectul relativ banal (un barbat isi lasa nevasta pentru o alta mai tanara si mai frumoasa) m-a deranjat stillul oarecum dezlanat, lungit, combinat cu desele trimiteri la Jane Austen, Homer sau Freud. Eu le-as recomanda cartea aceasta barbatilor, in special celor casatoriti de ceva vreme. Mia le va atrage atentia, felul cum abordeaza aparent usor subiecte sensibile ca moartea, singuratea si maturizarea le va da de gandit si le va oferi o altfel de perspectiva. O perspectiva feminina si incomoda, mai precis. Insasi Siri Hustvedt spune intr-un interviu publicat de Observatorul Cultural ca: “Orice ajunge să fie asociat cu o femeie, fie că e o carte, fie o profesie sau o boală, pierde din statut în cultură. Prejudecata e adînc înrădăcinată şi e conectată cu vechea asociere a femeilor cu corpul şi emoţiile şi a bărbaţilor cu mintea şi raţiunea. Nu cred în această scindare carteziană şi în diviziunea absurdă pe care o face între psyche şi soma. Sîntem un singur organism condus de sentimente în aceeaşi măsură în care sîntem conduşi de raţiune, sau chiar mai mult. Acestea fiind spuse, femeile trebuie să muncească în continuare mai mult, să ştie mai multe şi să scrie mai bine decît bărbaţii pentru a fi remarcate.” Revenind la “O vara fara barbati” am savurat felul in care Siri Hustvedt isi exprima opinia vis-a-vis de arta, reguli si sentimente: “Nu imi era necesar nici un excurs in istorie sau filozofie ca sa sustin ca in arta NU EXISTA REGULI, ca Prostii si Bufonii care considera ca exista reguli si legi si teritorii interzise n-au nici un temei si ca nu exista nici o scuza pentru o ierarhie ce declara ca largul e superior ingustului sau ca masculinul e mai de dorit decat femininul. Lasand deoparte orice idee preconceputa, in arte nu exista sentiment caruia sa-i fie interzisa exprimarea si nici poveste care sa nu poata fi spusa. Farmecul sta in sentiment si in povestit si asta-i tot.” – pag.161

O alta parere aici, aici si aici.

“Despre dragoste si alti demoni” – Gabriel Garcia Marquez

Standard

Uneori atribuim diavolului anumite lucruri pe care nu le pricepem, fără să ne gândim că pot fi lucruri ale Domnului pe care nu le înţelegem.

“Nu-i pe lume leac care sa tamaduiasca ceea ce nu tamaduieste fericirea.” – pag.40

Ar fi inutil sa incep prin a spune cate cuvinte despre Gabriel Garcia Marquez, cred ca orice individ care a terminat 8 clase macar a auzit vorbindu-se despre Marquez *daca nu cumva a si citit si s-a indragostit de stilul si maiestria acestui mare scriitor. Asa ca pot preciza doar ca “Despre dragoste si alti demoni” este un roman de dimensiuni mai mici decat “Un veac de singuratate” sau “Dragostea in vremea holerei” dar care poarta amprenta inconfundabila a lui Gabo. Dragoste, credinta si fanatism – o combinatie nefasta care defineste viata eroinei Sierva Maria de Todos Los Angeles.

despre-dragoste-si-alti-demoniAparitie: 2014

Autor: Gabriel Garcia Marquez

Categoria: Literatura Universala

Editie: cartonata

Editura:RAO

Format: 178×108

Nr. pagini: 158

Disponibilitate: libraria online Libris

Pret: reducere de la 32,99 lei la 23,09 lei

Sierva Maria este ghinionista de la nastere. Ea are doi parinti care nu se inteleg si care o neglijeaza din primii ani de viata, asa ca singura variata satisfacatoare este sa se refugieze in mijlocul sclavilor negri de pe mosie. Cand este muscata de un caine turbat, marchizul de Casalduero devine brusc interesat de soarta fiicei sale si apeleaza la cunostintele doctorului Abrenuncio. Decide sa ignore sfatul acestuia si alege sa-si duca copila la manastire pentru a fi exorcizata si eliberata de raul care i-a invadat trupul si mintea. De acest lucru este pus sa se ocupe don Cayetano Delaura, reprezentant al Bisericii, un tanar instruit care se va indragosti nebuneste de Sierva Maria incat va renunta la credinta si se va implica intr-o poveste de dragoste pasionala cu tanara banuita a fi posedata de demoni.  Dragoste si demoni, o combinatie nefasta pentru protagonistii acestei legaturi: “Atunci el o sărută pe buze pentru prima oară. Trupul Siervei Maria se înfioră cu un geamăt, se iscă o briză gingaşă de mare şi se lăsă în voia sorţii. El îşi trecu vârfurile degetelor peste pielea ei, aproape fără s-o atingă, şi trăi pentru întâia oară miracolul de a se simţi în alt trup. O voce lăuntrică îi dezvălui cât de departe fusese de diavol în nopţile-i de insomnie petrecute cu latina şi greaca, în clipele de extaz ale credinţei, în pustiurile neprihănirii, pe când ea convieţuia cu toate puterile dezlănţuite ale dragostei libere în colibele sclavilor.” Ei nu vor sfarsi ca Romeo si Julieta, Marquez alege pentru ei un alt final, poate nu la fel de maret, dar plauzibil in conditiile in care dragostea devine sinonima cu pierzania. Vesnica lupta dintre bine si rau, dintre alb si negru, pe fundalul ideilor noastre preconcepute despre viata, religie si ignoranta fac din “Despre dragoste si alti demoni” o lectura placuta, plina de mister si de fineturi incomode.

“Intriga matrimoniala” – Jeffrey Eugenides

Standard

Intriga matrimonialaDupa “Sinuciderea fecioarelor” si “Middlesex” mi-am facut curaj si am inceput “Intriga matrimoniala“. Nu stiam la ce sa ma astept si n-am pornit cu certitudinea ca noua carte a domnului Eugenides imi va place neaparat (“Sinuciderea fecioarelor” mi-a starnit curiozitatea dar nu se numara printre favoritele mele; cu “Middlesex” lucrurile stau diferit, m-a uimit mult la modul placut….). Asa ca mi-am facut curaj, convinsa fiind ca romanul ori imi va place mult sau ori nu-mi va place deloc, nu exista varianta de mijloc cand vine vorba de Jeffrey Eugenides. Asa s-a si intamplat. Desi tema abordata pare banala la prima vedere (o fata se indragosteste de doi baieti simultan si marea provocare e pe cine va alege) stilul domnului Eugenides m-a cucerit si mi-a confirmat capacitatea dumnealui de a interpreta si relata simple trairi si fapte de viata.

Madeleine Hanna e o tanara care provine dintr-o familie instarita iar terminarea colegiului Brown o impinge sa ia 2 hotarari importante pentru viitorul ei: cum isi va castiga traiul cel de toate zilele si cine ca fi alesul sufletului ei. Madelaine este  o romantica incurabila, dar si o tanara inteligenta care iubeste lectura si citeste cu asiduitate pe Jane Austen si George Elliot. La cursul de semiotica il intalneste pe Leonard Bankhead, un tanar genial, carismatic dar care are un secret teribil: sufera de depresii maniacale iar tratamentele zilnice cu litiu, somnifere si calmante il transforma intr-un individ enervant, capricios, apatic si fara libido. Madeleine va fi atrasa irezistibil de inteligenta si vivacitatea lui Leonard si desi este avertizata ca este foarte greu de trait cu un manioco-depresiv, ea va avea o relatie foarte incarcata erotic si intelectual cu Leonard. Casatoria lor ii ia prin surprindere pe amandoi iar mutarea lor din Providence in Pilgrim Lake (unde Leonard primeste o bursa de studii si se va ocupa de genetica celulelor de drojdie) complica lucrurile. Boala lui Leonard se agraveaza iar Madeleine se transforma inevitabil din iubita lui sexy intr-o persoana mereu grijulie si receptiva la nevoile lui.

Pe de alta parte, triunghiul amoros e completat de Mitchell Grammaticus, care studiase si el la Universitatea Brown si care o cunoscuse si se indragostise de aceeasi Madelaine la prima vedere. Din pacate, Mitchell simte ca nu e suficient de bun pentru Madeleine, asa ca dupa terminarea colegiului alege sa plece intr-o calatorie in Europa si in India pentru a scapa de obsesia iubirii pentru Madeleine si pentru gasirea eului lui mistic, spiritual si religios. Mitchell e personajul cel mai credibil. El e barbatul normal, aratos si inteligent dar timid pe care Madeleine se bazeaza, pe umarul caruia va plange si-n bratele caruia isi va gasi consolarea dupa ce Leonard o paraseste.

Poate ca pare o lectura facila dar nu este. Ca cititoare, am fost obligata sa fiu atenta, concentrata pentru Eugenides a scris “un roman uluitor, erudit, empatic si profund despre relatiile dintre indragostiti.” Triunghiul amoros e bine construit, iubirea e frumoasa dar impovareaza, iar casatoriile sunt incheiate cu acorduri prenuptiale si terminate cu divorturi rapide. Intriga matrimoniala, initial obiect de studiu pentru teza Madeleinei, ajunge un mod de viata si optiune existentiala. Finalul cartii (imprevizibil imo) lipsit de happy-end si, de aceea, cu atat mai credibil, aduce un plus de valoare si o modalitate de plasare a romanului in contextul victorian:

“Printre cărţile pe care le-ai citit pentru lucrarea de diplomă şi pentru articol – Austen, James şi toate celelalte – există vreun roman în care eroina se mărită cu persoana greşită şi îşi dă seama de asta, iar apoi apare celălalt pretendent, un tip îndrăgostit dintotdeauna de ea, după care ei doi sunt împreună, dar în cele din urmă al doilea pretendent îşi dă seama că ultimul lucru de care are nevoie femeia e să se mărite din nou şi că are lucruri mai importante de făcut cu viaţa ei? Şi-atunci în final tipul nu o cere în căsătorie, deşi încă o mai iubeşte? Ştii vreo carte care se termină aşa?
- Nu, spuse Madeleine. Nu cred să fie vreuna.
- Dar crezi c-ar fi bun? Un asemenea final?…
Iar Madeleine miji în continuare ochii, de parcă Mitchell era deja departe, până ce, într-un final, zâmbindu-i recunoscătoare, îi răspunse:
- Da.”

“Busola lui Noe” – Anne Tyler

Standard

busola-lui-noeAn aparitie: 2009
Autor: Anne Tyler
Categoria: Literatura Universala
Editura: UNIVERS
Nr. pagini: 238
Disponibilitate: in stoc la libraria online Libris
Pret: reducere de la 28,9 lei la 18,78 lei

Liam Pennywell , 61 de ani, proaspat somer, vaduv si divortat, trei fete la activ. Prima noapte in noul apartament inchiriat nu se termina prea bine. Fara sa stie exact ce s-a intamplat si cine l-a atacat, Liam se trezeste la spital cu o lovitura la cap, norocos ca traieste dar fara sa-si aminteasca circumstantele agresiunii. “Cel mai ingrozitor lucru despre pierderea memoriei era sentimentul ca pierzi controlul. Se intamplase ceva, ceva semnificativ, iar el nu stia cum se comportase. Nu stia daca fusese calm, sau speriat, sau furios. Nu stia daca actionase cu lasitate sau eroism.” – pag. 25
Fosta sotie, Barbara, impreuna cu ele 3 fiice, ii poarta de grija, ii menajeaza sentimentele si-l externeaza din spital cand el se simte mai bine. Liam nu e traumatizat, ci mai degraba deranjat de faptul ca memoria lui ii joaca feste cand vine vorba de nefericitul eveniment si ca femeile din viata lui nu-i inteleg dezorientarea si frustarea. Asa ca Liam, licentiat in filozofie, incepe sa-si puna intrebari si descopera cu stupoare ca viata lui e un amestec ciudat de tristeti si bucurii. Vaduv (dupa ce prima lui nevasta s-a sinucis lasandu-l cu un copil mic), divortat (casatoria cu Barbara merge un timp, au 2 fete impreuna dar dragostea dispare si intervine rutina), somer (dupa ce este disponibilizat cand se reduce numarul de clase din scoala), Liam descopera ca desi copiii il iubesc si-i cauta compania, nu e usor sa ajungi la maturitate si sa ai senzatia ca se putea mai bine. Intalnirea cu Eunice, o femeie mai tanara decat el, pare sa fie solutia. Dragoste la prima vedere. Se seduc reciproc, se descopera iar Liam se surprinde razand si bucurandu-se alaturi de simpatica (si maritata) Eunice.  Ce face Liam? Cu sau fara Eunice langa el, Liam decide sa ia viata in piept si doreste sa-si faca ordine in suflet, sa accepte esecurile si implinirile din trecut si sa-si doreasca sa traiasca cu bune si cu rele indiferent ce-i rezerva viitorul. Credea in a merge inainte  – o solutie aparent simpla dar care necesita o doza incredibila de curaj si acceptare de sine. O carte proaspata ca un nou inceput, scrisa pentru cei cu simtul umorului, pentru cei care inca mai viseaza si care nu uita ca micile bucurii de zi cu zi ne dau puteri nebanuite cand simtim ca ne pierdem busola.

“Bucataria sclavilor” – Kathleen Grissom

Standard

O carte despre albi si negri, cu carte cu albi si negri, o carte in care nuantele de gri nu au ce cauta. In America anilor 1800 orfana Lavinia incearca sa-si gaseasca locul in lume incepand prin a-si gasi  o familie. Acomodarea nu este deloc usoara. Adusa in casa cea mare de insusi stapanul mosiei, irlandeza Lavinia este lasata in grija lui Belle (fata neligitima a Capitanului) si a celorlalti slujitori din casa. La numai 7 ani, fetita cu pielea alba, cu ochii stravezii si cu amintiri vagi din trecut, se leaga iremediabil de familia adoptiva si incearca sa inteleaga cum functioneaza relatiile intre stapani si sclavi. Violuri, abuzuri, copii nelegitimi, secrete, numai asa poti accepta realitatea daca esti negru. Caci albii sunt cei care-si pot permite sa abuzeze de tinerele negrese, sa le bata, sa se foloseasca si sa repete aceleasi aceleasi rautati de la o generatie la alta fara sa realizeze ca gresesc si ca pozitia de privilegiat nu presupune  obligatoriu un astfel de comportament. Pe plantatia de tutun de la Tall Oaks, diferentele sunt evidente inca de la nastere. Copiii albi sunt crescuti de menajerele negrese, iubiti de acestea, educati cu profesori particulari in timp de copilasii de culoare sunt pusi de mici la munca si exploatati. Chiar si la biserica, in Casa Domnului, albii stau asezati in fata iar locul negrilor este undeva in spate, in picioare. Lavinia (sau Abinia) este alba, si de aceea diferita de restul sclavilor, dar locul ei este in bucatarie ca sa ofere ajutor. Ea se va atasa emotional de Belle, de mama Mae si de copiii acesteia, asa ca va incerca sa gaseasca solutii ca sa aplaneze conflicte si sa asigure prosperitatea plantatiei.

bucataria-sclavilorAlegerile ei nu sunt intotdeauna cele corecte desi intentiile ei sunt bune. Cand realizeaza ca nu poate schimba mentalitati, ca nedreptatile si atitudinea infricosatoare si nemiloasa a unor albi (inclusiv a sotului ei) pot genera dureri si suferinte incredibile, Lavinia se refugiaza in conac si decide cu buna-stiinta sa uite de tot si toate cu ajutorul picaturilor de opiu. Umilinta si rusinea par s-o darame dar sfatul inteleptei Mama Mae o readuce la viata si la dorinta de a invinge obstacolele de zi cu zi: “Abinia, nu conteaza ce culoare ai, cine ti-e mama si cine ti-e tata. Noi suntem o familie, avem grija unii da ailalti. Familia ne da putere cand avem necazuri. Suntem uniti si ne ajutam. Aia inseamna familia. Cand o sa te faci mare, oriunde te duci, sa tii minte ce e aia familie.” – pag.168 Lectia iertarii este cea mai grea. Si nu, in aceasta carte dragostea nu invinge. Barbatii sunt omorati in bataie sau vanduti altor albi, casatoriile dintre bogati sunt de ochii lumii, conasii au iubite din randul sclavelor din colibe, iar Lavinia se va marita cu barbatul nepotrivit si va rata iubirea vietii ei.

coperta englishPoate ca autoarea s-a folosit de ceva melodrama cand a expus situatii oribile, oameni maltratati si abuzuri sexuale, dar aceea era America si acela era Sudul. Asa ca veti iubi sau veti uri acesta carte. Eu am apreciat tocmai sentimentul de apartenenta, iubire si compasiune care-o tine pe Lavinia pe linia de plutire si-o face sa se inconjoare de oameni buni si frumosi. Viata pe mosia  Tall Oaks a demonstrat ca nu ne nastem egali si ca pentru un amarat de gri trebuie sa te zbati si sa faci sacrificii.

O alta parere aici.

“Hotel Iris” – Yoko Ogawa

Standard

Preferam ca trupul pe care-l slujeam sa fie cat mai urat, ca sa ma simt si eu cat mai injosita. Atunci cand ma brutaliza si ma reducea la un bot de carne, dinauntrul meu erupea un suvoi de placere pura.” – pag.135

hotel-iris_1Am ezitat daca sa scriu sau nu despre aceasta carte. Dupa 2-3 zile de lupta interioara, am optat totusi pentru exprimarea acestor ganduri. Argumentul final a fost acela ca blogul acesta nu l-am facut numai pentru carti care mi-au placut mult spre foarte mult, ci, mai ales, pentru posibilitatea de a spune parerea mea sincera vis-a-vis de lecturi si filme care au lasat o urma in sufletul si mintea mea.

Revenind, “Hotel Iris” a fost o lectura lejera, in sensul ca toata actiunea decurge lin, rapid, fara mult mister sau rasturnari de situatie spectaculoase. Ceea ce m-a contrariat puternic a fost insasi eroina principala. Mari, o adolescenta frumoasa de numai 17 ani, munceste ca receptionara la hotelul Iris, sub privirea vigileanta a mamei ei *o femeie severa si cam limitata. Intr-una din zile, are loc un incident intre o prostituata si un barbat, iar Mari este atrasa de vocea acestuia (desi nu-l vede si nici nu-l cunostea de dinainte). Incet, incet se contureaza si se infiripa legatura din cei doi, o relatie greu de inteles si acceptat. Ea este foarte tanara si se indragosteste de un barbat in varsta pe care nu-l gaseste nici macar atragator *fizic vorbind. Pana aici, cumva normal. Dar sexul care implica tortura, pedepse, violenta corporala, chiar m-a prins total nepregatita. Greu de inteles pentru mine a fost si placerea pe care Mari o simte ore in rand cand barbatul o supune la tot felul de incercari (chiar nu vreau sa detaliez) si modul cum ea se furiseaza de-acasa si e dispusa sa execute tot ce-si doreste iubitul ei. Finalul e cumva previzibil si nu explica nimic. Cu toate acestea, cred ca e cel mai bun final, tinand cont de toata tensiunea acumulata si de scenele descrise. Daca aia a fost dragoste si daca dragoste presupune durere prin toti porii, e la latitudinea fiecaruia. Pe mine m-a buimacit atata sado-masochism si entuziasmul cu care-l practica o tanara total lipsita de experienta sexuala.

O alta parere aici, aici si aici.