“Lapte negru” – Elif Shafak

În momentul în care se naşte un copil, se naşte şi mama. Ea nu a existat până atunci. A existat femeia, dar mama, niciodată. Mama este ceva cu totul nou.” – Bhagwan Shree Rajneesh

Am dorit foarte mult sa citesc aceasta carte. Personal am o experienta ciudata cu aceasta autoare. Am citit numai “Cele patruzeci de legi ale iubirii” si am ramas contrariata, nu aveam o idee clara daca-mi place sau nu cum scrie aceasta turcoaica. Asa ca “Lapte negru” am inceput-o rezervata, credeam ca o data pentru totdeauna voi avea o idee clara iar dilema va disparea. N-a disparut. Elif Shafak a construit o carte serioasa, pornind de o dilema specifica scriitoarelor: in ce masura maternitatea si, ulterior, cresterea copiilor ingreuneaza actul creatiei? Pentru exemplificare, incepe cu propria persoana.  Crescuta de o mama moderna si feminista si de o bunica ancorata in traditii si superstitii, Elif ajunge o tanara studioasa, lumea literelor si a cartilor o fascineaza si nu se simte atrasa de universul banal al casatoriei si al procreerii. Totusi, la 35 de ani, ea se va indragosti fulgerator de Eyup, se va casatori cu el si apoi va da nastere celor doi copii ai lor, o fetita si un baiat. Dupa nasterea primului copil, autoarea ajunge intr-o situatie dificila: trebuie sa aiba grija de bebelus singura (sotul este plecat), depresia postnatala o copleseste iar de scris nici vorba. In acest context, autoarea face referinta la marile scriitoare ale lumii si vede cum maternitatea/sau lipsa acesteia le-a influentat destinul. Mi-au placut mult aceste pasaje, intamplarile si anumite detalii dezvaluite au fost reale surprize iar partea de documentare si de dezvaluire a meritat fiecare clipa. Cum sa nu fiu impresionata de sfarsitul tragic al Sylviei Plath, de destinul lui Doris Lessing sau de controversatele Dorothy Parker si Sandra Cisneros? Cum sa nu savurez alegerile (neobisnuite dealtfel) ale curajoasei George Elliot sau a extravagantei Zelda Fitzgerald? Imo, acesta este marele plus al cartii. Fara a oferi un raspuns clar si fara a emite judecati aspre, Elif trebuie sa se adapteze conditiei de mama si sa evalueze propria situatie. A gresit cand a hotarat sa faca copii, va ramane scrisul prioritatea numarul 1 a vietii sale? Grijile cotidiene sunt sau nu o piedica in calea inspiratiei? Introspectia nu este usoara iar partea grea este recunoasterea faptului ca combinatia scriitoare-mama nu este cea mai nefericita (asa cum era inclinata sa creada inainte de maritis).

Fara a denigra feminismul, Elif-mama vorbeste cu sinceritate despre greutatile la care nu s-a asteptat, ca dincolo de starea de gratie si de fericire care te invaluie la nasterea pruncului, apar multe neajunsuri. Senzatia de neputinta, de oboseala si de panica interioara nu are nimic gratios, trebuie multa putere si incredere in sine pentru a face fata incercarilor.“Am fost surprinsă să descopăr cît de multe trecuseră prin turbulenţe emoţionale asemănătoare. De ce n-am ştiut mai multe despre asta? Mi s-a spus mereu că femeile sar în sus de bucurie de îndată ce-şi ţin bebeluşii în braţe. Nimeni nu mi-a spus că, sărind în sus, unele dintre noi ne lovim cu capul de tavan şi rămînem o vreme ameţite.”  Maternitatea e o piatra de incercare veritabila chiar si (sau, mai ales) in cazul femeilor educate. Exemplele prezentate, femei celebre ramase punte de reper in literatura, au avut convingeri proprii vis-a vis de combinata scris-copii. Elif empatizeaza cu fiecare dintre ele, le admira si le intelege , dar ea trebuie sa-si asume raspunderea pentru propriile alegeri. Este destul de greu pentru ca vocile ei interioare (Cinina Docta, dr. Practica, Dr Dervis, Milady Cehoviana Ambitioasa, Domnul Poton) au pareri proprii si  apar in cele mai neasteptate momente. M-au enervat aceste personaje, am alergat peste acele discutii in contradictoriu si cred ca n-am inteles foarte bine rolul lor in context. Totusi, mi-a placut “Lapte negru“, lupta interioara si dificultatea cu care Elif accepta dragostea si copiii in viata ei si, in final, adaptarea la noua conditie. Conflictul dintre creativitate si maternitate isi pierde din acuitate in timp doar pentru ca asa alege Eli.

„Suntem femei moderne. Când ne simțim epuizate și rănite înlăuntrul nostru, ascundem semnele cu ajutorul ultimelor tehnici în materie de machiaj. Ne închipuim că putem naște azi și mâine să ne vedem de viețile noastre“.

“Underground: The Julien Assange story” – 2012

N-am mai scris de ceva timp despre vreun film. Totusi, am vazut destule dar nici unul nu mi-a placut suficient de mult cat sa scriu despre el. Asta pana ieri. Povestea lui Julien Assange despre care auzisem vag cu cativa ani in urma, m-a prins si m-a determinat apoi sa intru pe google sa aflu mai multe despre acest om. Se pare ca marea lui realizarea este reteaua WikiLeaks iar destinul lui este a unui om cel putin curajos. Filmul “Underground: The Julian Assange Story” nu are nimic a face cu maturitatea lui, ci puncteaza copilaria si tineretea pana in momentul in care politia suedeza il captureaza. Era clar ca nu are scapare dar imo punctul forte al filmului este ca explica motivatia acestui tanar genial de trai la limita legalitatii. Copilaria nomada, fuga alaturi de mama si fratele mai mic, frica de tatal implicat in Familia- o organizatie dubioasa, care sechestra copii blonzi, ii determina caracterul si-l influenteaza in alegerile ulterioare. Dotat cu o minte stralucita, el va reusi sa intre in reteaua Pentagonului, sa vizualizeze informatii de pret si sa sparga sistemul informatic. Mi-a placut mult aceasta pelicula si am admirat acest geniu, dar si victima a societatii in egala masura. Singurul regret pe care-l am e ca filmul s-a axat mult pe tineretea lui Assange si nu atinge si celalate aspecte ale vietii sale. Un om neobisnuit care se implica activ, care nu poate tolera nedreptatea si care considera ca drepturile omului (oricarui om) primeaza dincolo de considerentele politice.

Nu vreau sa uit interpretarea reusita a tinarului Alex Williams, prezenta inconfundabila a lui Anthony LaPaglia precum si sensibilei Rachel Griffiths. De vazut. Neaparat.

“Supuse sau rebele. Doua versiuni ale feminitatii” – Aurora Liiceanu

S-a vorbit mult despre aceasta carte, inca de la lansarea ei. Cu un titlu provocator si cu o tema excelent aleasa (feminitate = ansamblu de trăsături care constituie specificul caracterului feminin), Aurora Liiceanu a analizat viata, alegerile si comportamentul a doua femei total diferite: Hadley Richardson *prima sotie a lui Ernest Hemingway si Zelda, cunoscuta ca doamna F. Scott Fitzgerald. Singura asemanare consta in faptul ca ambele au fost maritate cu barbati celebri, ramasi cunoscuti pentru scrierile lor valoroase. Se pare ca s-au si cunoscut, s-au intalnit si s-au tolerat (Hemingway si Scott Fitzgerald se admirau reciproc ca scriitori, au discutat si au baut mult impreuna, dar n-au fost prieteni in adevaratul sens al cuvantului). Cele doua versiuni ale feminitatii sunt clar diferite:

• Hadley este modelul de femeie traditionala care l-a iubit si sprijinit pe Hemingway cu devotament si daruire; din pacate, pofta lui de bani si de faima ii instraineaza iar el va renunta la devotata Hadley cand se va indragosti de alta femeie si imprejurarile ii sunt favorabile;
• Zelda este femeia flapper rebela, capricioasa care avea nevoie de atentie si care realizeaza la un moment dat ca nu poate fi doar sotia si muza lui Fitzgerald. Personalitate puternica, excentrica si cu o minte creativa, Zelda a luat  lectii de balet, a avut expozitii de arta si a incercat in mod constant sa se  distanteze de renumitul ei sot. Din pacate, ea va avea dese caderi nervoase, va ajunge sa fie internata in diferite sanatorii si nu va avea parte de recunoasterea artistica pe care poate ca o merita.

Raportandu-ne la noi, ca femei, cum suntem noi? Femei ca Hadley, care gasesc siguranta emotionala si financiara in barbatul de langa noi, sau femei Zelva, avide de admiratie si independente? Grea intrebare. Aurora Liiceanu nu ofera solutii, ea a facut munca de documentare (recunosc ca mi-au displacut desele referiri la “Sotia din Paris” de Paula McLain) si le-a comparat pe Hadley cu Zelda fara sa-i simt preferinta pentru vreuna din ele. In schimb, ultimele randuri sunt fabuloase: “Viata este concreta. Realul este stufos, lumesc, plin de amanunte care ne fac imaginatia sa lucreze.[...]Povestea deschide ferestre in mintea cititorului. Ferestrele fiecaruia. Cuvintele cheama dincoace de ele, dincolo de ele si peste ele. Asa cum am scris, asa mi s-au parul mie cele doua vieti, ca doua povesti.”

O lectura lejera, agreabila, care satisface dorinta noastra inexplicabila, irationala chiar, de a analiza si judeca pe altii care n-au sansa sa ne dea replica.

“Cantul lui Ahile” – Madeline Miller

Pentru un cititor ca mine, care iubeste fictiunea, o carte ca aceasta este ideala. Am inceput-o putin sceptica in ideea ca nu eram convinsa ca o versiune moderna de-a Iliadei lui Homer va reusi sa-mi tina interesul aprins. In cartea ei de debut, Madeline Miller reface viata lui Ahile prin prisma lui Patroclu, sotul si iubitul credincios. Povestea de cucerire a Troiei si de recuperare a Elenei este usor de urmarit si inteligent scrisa. Dragostea dintre Ahile, nascut semizeu si prorocit a fi cel mai iscusit luptator, si Patrolu, care de dovedeste a fi in final cel mai bun dintre myrmidoni, pastreaza doza de bun-simt si de usor mister cat sa nu faca din tensiunea sexuala principalul atuu ale romanului.  Cei doi protagonisti se cunosc in urma unui accident nefericit: Patroclu este fiul lui Menoitios (deci print din nascare, la randul lui) si din greseala omoara un baiat. Cinstit din fire isi recunoaste greseala iar tatal lui il lva exila  în regatul de Phthia, condus de Peleus – tatal lui Ahile. Din acest moment, incepe epopeea lor iar prin vocea lui Patroclu urmarim destinul si transformarile lui Ahile:

• Patroclu are 5 ani cand il vede pentru prima data pe Ahile. “E mai scund decat restul, inca pastrand rotunjimile copilariei, spre deosebire de ceilalti. Cand se intoarce, are un chip serios, de om mare.” Regele Menoitios ii spune fiului sau, Patroclu: “Asa se cuvine sa fie un fiu.”
• Patroclu va deveni tovarasul de nedespartit al lui Ahile. Din copilul temator, ciudat, el se transforma intr-un adolescent sigur pe el si constient ca viata lui a apucat-o pe un fagas fericit:”...eram patruns de un simtamant anume. Semana aproape cu teama, inaltandu-mi-se in piept. Semana cu lacrimile, asa de iute venea. Insa nu era nici una, nici alta, caci era usor ca fulgul, pe cand celalalte erau apasatoare, si era plin de viata, pe cand celalalte erau surde. ” si “Atunci am vazut cat de mult ma schimbasem. Nu ma mai necajeam cand pierdeam intrecerea, ca pierdeam cand inotam impreuna spre stanci si pierdeam iarasi cand azvarleam cu lancea sau cu pietre. Caci cum sa te rusinezi ca pierzi cand ai in fata ochilor atata frumusete?“
• discutie intre cei doi baieti : “-Vrei sa fii zeu?
  De data asta a fost mai usor.
  -Inca nu, spuse el. Insa mi-ar placea sa fiu erou. Cred ca sunt in stare. Daca profetia e adevarata. Daca va fi razboi. Mama spune ca l-as putea intrece pana si pe Heracles.”
• Patroclu si Ahile devin iubiti: “Am întins mâna, găsindu-i locasul plăcerii. A închis ochii. Era un ritm anume care-i plăcea, îl simteam – răsuflarea întretăiată, dorul. Degetele mi se miscau fără odihnă, călăuzindu-se după suflarea tot mai iute. Pleoapele lui aveau culoarea cerului în zori, mirosea ca pământul după ploaie. Gura i se căscă într-un strigăt mut – atât de înclestati eram, că i-am simtit tasnirea caldă pe piele. Se cutremură și rămaserăm nemiscati.” – pag.88
• ce spune centaurul Chiron despre felul cum se lupta Ahile: “N-am ce sa te invat. Stii tot ce stia si Heracles, chiar mai multe. Esti cel mai mare razboinic din spita ta si din toate spitele de dinaintea ta.”
• Ahile vrea sa cucereasca Troia: “Ahile inflorea pe zi ce trece. Mergea la lupta beat de placere, batandu-se cu un ranjet pe buze. Nu-l incanta sa casapeasca – a aflat iute ca nimeni nu-i putea tine piept. Nici doi, nici trei. Macelul acela lesnicios nu-l incanta deloc si nu rapunea nici pe jumatate cat ar fi putut. De fapt, traia pentru iuresul luptei, cand o ceata de osteni venea ca fulgerul spre el. Acolo, cand douazeci de sabii se gramadeau sa-l strapunga, putea sa lupte cu adevarat. Se desfata simtindu-si propria forta, ca un cal de alergari tinut prea mult in tarc ce poate in sfarsit sa goneasca.” – pag. 200. Patroclu se multumea doar sa fie martor la minunile pe care le infaptuia Ahile.
• Prima diferenta de opinii dintre Patroclu si Ahile:
  “-Ai ales-o pe ea, imi spune. Impotriva mea.
  -Impotriva mandriei tale.
  Folosesc cuvantul hybris. Asa numim noi trufia strigatoare la cer, cruzimea si mania nestapanita, la fel de hada cum sunt zeii.
  Isi inclesteaza pumnii. Poate acum se va napusti in sfarsit asupra mea.
  -Viata mea nu e nimic altceva decat renumele pe care il am, imi spune, sufland greu. E tot ce am. Si nu mai am mult de trait. Nu pot nadajdui sa dainui decat in amintire. Stii prea bine. L-ai lasa pe Agamemnon sa-mi distruga renumele?
  -Nu, raspund eu. Insa vreau ca amintirea sa fie demna de omul viu. Vreau sa fii tu insuti, nu un tiran faimos pentru cruzimea lui. O sa reusim noi. Jur sa te ajut. Insa nu asa. Nu merita sa faci de dragul gloriei ce-ai facut azi.”
• Finalul: “Daca trebuie sa pleci, o sa vin cu tine. Toate fricile mele date uitarii in imbratisarea lui aurie.
  Doua umbre se intind in bezna una spre cealalta, in amurgul ce s-a lasat greu, fara speranta. Cand li se intalnesc mainile, se revarsa potop de lumina, ca o suta de urne de aur revarsandu-se din soare.” – pag.302

Patroclu, desi evident eclipsat de faimosul Ahile, primul între greci, puternic, frumos, izvorît din trupul unei zeiţe, este adevaratul erou al acestei epopei. Desi am crezut ca el este doar omul din umbra, cel care sustine naratiunea si cel care il iubeste si-i este credincios lui Ahile, am stiut la un moment dat ca gresesc. Cu el incepe totul, cu el se termina totul. Poate ca zeii hotarasera pentru Ahile sa fie cel mai bun razboinic, dar intalnirea cu Patroclu i-a schimbat si i-a indulcit soarta. Dragostea a fost mai importanta decat pojghita subtire a faimei. “Legendele Olimpului” mi-au deschis candva apetitul pentru vechea Grecie, pentru eroii si luptele lor, dar “Cantul lui Ahile” a fost o calatorie mult mai placuta in universul mitologiei si al dragostei.
Un interviu cu Madeline Miller aici.

“Doamna apelor” – Philippa Gregory

Inca o carte de-a Philippei Gregory pe care-am citit-o cu mare placere si care m-a relaxat. Actiunea decurge lin iar evenimentele istorice sunt redate cu o tehnica stilistica impecabila. In centrul actiunii este Doamna Apelor, nimeni alta decat Jacquetta de Luxemburg, urmasa a Melusinei – zeita raurilor in mitologia vest-europeana. Viata ei este marcata de darul cu care este inzestrata din nastere: are puteri vizionare si este dotata cu o inteligenta peste medie care-o va salva de-a lungul anilor si-i va asigura un trai imbelsugat si fericit. Jacquetta devine constienta de la o varsta frageda de un adevar dureros care-i va marca existenta: ea traieste intr-o lume a barbatilor si nimic (frumusete, istetime, rang, avere, curaj) n-o va face sa devina egala cu ei.
Prima intalnire cu Ioana D’Arc la Castelul Beaurevoir in anul 1430 ii deschide ochii si mintea si devine reperul esential al filozofiei de viata. Moartea tragica a Ioanei si mostenirea spirituala lasata de lady Jehanne (supranumita si La Demoiselle de Luxemburg), stramatusa Jacquettei, sunt cele doua evenimente majore care-i marcheaza existenta. Jacquetta realizeaza cat de putin poate o femeie sa-si expuna ideile, sa-si dezvolte abilitatile si sa si le foloseasca intr-o lume a barbatilor in care cunoasterea era interpretata ca vrajitorie/ignoranta si pedepsita cu moartea pe rug. Harul ei de a simti viitorul, de a interpreta cartile tarot, de a prepara lotiuni sau ceaiuri, de a avea notiuni de astrologie – iata atuuri pe care Jacquetta nu le face publice. Erau timpuri tulburi, in care luptele dintre Casa de Lancaster si cea de York erau la ordinea zilei, iar Biserica avea puteri aproape nelimitate. Jacquetta stie sa supravietuiasca si vrea sa fie iubita ca femeie, nu ca fecioara neprihanita, asa cum o face primul ei sot, ducele de Bedford. Acesta era cautator al pietrei filosofale, finanteaza alchimisti si carturari pentru a descoperi cum  sa fabrice aur, iar Jacquetta cu harul ei este doar un pion in acesta schema. Moartea acestuia o lasa bogata si convinsa ca nu va trece a doua oara printr-o casnicie planificata de cei de rang superior. Ea vrea dragoste si-si va asuma alegerea. Se va casatori in secret cu Richard Woodville, un barbat de rang inferior, dar alaturi de care va fi fericita si va avea multi copii. Pentru aceasta, va trebui sa plateasca o amenda considerabila si va suporta dezaprobarea Curtii. Jacquetta exceleaza in a fi loiala patriei si controversatei regine, Margareta de Anjou:
“-Nu poti refuza?
Clatin din cap.
-E regina mea si mi-e prietena. Daca n-as merge din simtul datoriei, as merge din dragoste petru ea.” – pag. 422.

Poate ca anumite actiuni de-ale ei sunt exagerate dar ea este o doar o femeie aflata in slujba familiei regale si constanta principiilor ei de viata. Jacquetta a fost o femeie buna si desteapta care nu a fost manata de putere si avere ci, mai degraba, o supravietuitoare in niste vremuri tulburi si care si-a gasit propriul drum. Jacquetta este nimeni alta decat mama Elizabethei, devenita ulterior Regina alba si mama regelui Angliei. Chiar a meritat efortul, Jacquetta a avut o viata implinita iar roata norocului a lucrat pentru ea. Insasi Philippa Gregory afirma ca: “In cea mai mare parte a vietii sale, Jacquetta s-a aflat chiar in mijlocul evenimentelor insemnate.
De multe ori a jucat un rol in ele. Pentru mine e un mister de ce nu a fost studiata, insa apartine numeroasei populatii a femeilor ale caror vieti au fost ignorate de istorici in favoarea vietii barbatilor insemnati. Ma astept sa se ocupe mai multi istorici de secolul al XV-lea si sper ca se vor face mai multe cercetari in privinta femeilor acestui veac, inclusiv asupra Jacquettei.”

“Fii demn!” – Dan Puric

Ce poate fi în fond mai dureroasa decat viaţa asta nelamurita de azi, daca nu setea dupa adevarul ei? […] şi pe mine ma chinuie setea, dar nu dupa bautura otravitoare, ci dupa adevarul nespus al acestei tari.”

Astazi, blogul meu are parte de o premiera. Dupa un an si 3 luni de existenta, va invit s-o urmariti pe Serena, o mamica fericita si cititoare inraita. Astazi, ea ne va convinge ca a fi demn nu e de ici, de colo, ca trebuie sa avem simtul valorii si ca patriotismul nu e o valoare perimata. Dimpotriva.

Titlul celei de-a treia carte, „Fii demn!”, scrisa de Dan Puric exprima un indemn la demnitate, la demnitate umana si nationala, un drept castigat in lupta de stramosii nostri, chiar cu pretul vietii.
Departe de a fi un puseu nationalist, cartea cuprinde o serie de povestiri, eseuri, amintiri, interviuri, in care sunt relatate si intamplari din viata autorului, scrise la persoana intai. Cartea provoaca cititorul la meditatie, la identificarea sensului din spatele cuvintelor.
In umbra unor personaje necuvantatoare, regasim revolta si ideile omului capabil si stapanit de dorinta de a vrea mai mult de la sine si pentru sine, invitandu-ne sa ne trezim din amorteala, din letargie si sa (ne) privim cu demnitate.
Setea de demnitate e resimtita in zborul frant al gastei, insa ea razbate dincolo de prejudecatile lumii meschine.
„Fii demn!” este carte care te invata sa te bucuri de lucrurile simple si sa apreciezi valoarea lor. Imaginea mamei din primul capitolul „Amintiri”, subintitulat „Sau de ce sunt eu asa cum sunt”, e fantastica! Modul in care povesteste mi-a amintit de Creanga si de bucuria copilului care scriind retraieste clipele minunate ale copilariei. Am ras si mi-au placut la culme aceste randuri! „Nu stiu de ce, dar despre mama n-am amintiri, ci fericiri. Fericiri scaldate intr-o lumina de-nceput.”
Mama e cea care, prin personalitatea ei („femeia absoluta”), il invata sa faca din orice eveniment un adevarat spectacol al vietii. “Mama avea o forţă teribilă a unei feminităţi absolute, dar pe partea cealaltă se-ntindea şi un ocean de naivitate, pe care oricine l-ar fi străbătut liniştit cu o simplă bărcuţă.”
Dan Puric afirma ca: „Demnitatea nu se învată într-o lectie, ci se deprinde din prima până în ultima clipă a vietii.” Prin prisma celor doua femei care i-au marcat sufletul, mama si „mămăica” (bunica) care i-au fost exemple de viata si de demnitate, autorul isi prezinta viata si conceptiile sale dincolo de aparente. Demnitatea capata, astfel, o dimensiune nationala pentru omul care isi cunoaste trecutul si invata sa-si cinsteasca stramosii!
Lecţia de demnitate este predată printr-o scriitură simplă, dar cu mesaj profund.
Inchei cu indemnul lui Dan Puric: “Sa platim datoria noastra vesnic neplatita: demnitatea martirica a poporului roman!”
Va invit sa cumparati cartea din 2 motive:
• E o carte care merita citita pentru ca e “ca o lumină într-o Românie tristă ca un cimitir” – o gasiti la libraria online Libris la reducere, de la 20 lei la 18 lei;
• O parte din banii rezultati din vanzarea acestei carti vor fi donata Schitului Inaltarea Sfintei Cruci-Aiud in vederea construirii unei manastiri pentru cinstirea martirilor neamului, precum si a unui centru de martirologie.

“Barbatul de 100 de ani care a sarit pe fereastra si a disparut” – Jonas Jonasson

„Lucrurile sunt cum sunt și vor fi cum vor fi.”

Daca aveti simtul umorului, daca vreti sa va relaxati si sa fiti partas la aventurile incredibile prin care trece Allan, o astfel de carte va recomand. Amestecul savuros dintre naivitate si instinctul de supravietuire il ghideaza pe Allan si-l ajuta sa scape nevatamat din multe incercari altmiteri destul de dificile. Fara prea multa educatie (doar trei ani de scoala), dar cu destule cunostinte in arta explozibililor (capatate in urma unor incercari practice soldate chiar cu moartea unui vecin ranchiunos), Allan pleaca din tinutul natal si ajunge sa fie partas la marile evenimente ale secolului XX.  In periplul lui ajunge sa-l cunoasca pe presedintele american Truman, pe Franco, pe  Stalin, sa fie cautat de Siguranta Statului din Iran si condamnat la 30 de ani inchisoare cu ispasire in lagarul din Vladivostok. Acolo il  va cunoaste pe Herbert, fratele mai putin istet al renumitului Albert Einstein, cu care va evada dupa 5 ani si 3 saptamani de detentie si vor ajunge in Coreea de Nord. Insusi Mao Tse Tung le va face rost de pasapoarte britanice si le va inlesni sederea placuta in Indonezia. Viata lui e presarata cu tot felul de aventuri greu de imaginat prin care Allan reuseste sa treaca aparent fara prea mari eforturi. Acest individ incult reuseste sa fie in preajma marilor personalitati ale lumii si sa influenteze decizii istorice majore. Trecerea timpului nu sterge nimic din spiritul acestui nastrusnic personaj. Cu o zi inainte de aniversarea varstei de 100 de ani, Allan pleaca de la sanatoriul unde era internat si intra din nou in belele. Din pura intamplare, ia o valiza cu 50 de milioane de dolari de la un membru al gruparii Never Again (bani obtinuti din vanzarea de droguri), se intovaraseste un un fost hot de duzina, cu un vanzator ambulat de hot-dog , cu o femeie sexy roscata si cu elefantul ei Sonya, cu cainele Buster si cu seful unei minore grupari de gangsteri. Banuit de triplu asasinat si urmarit de politia suedeza, Allan va reusi sa scape teafar si nevinovat de bratul lung al legii, desi erau destule suspiciuni vis-a-vis de conduita lui. Allan nu este eroul tipic inteligent si educat ci, dimpotriva, el e un amestec straniu dintre Forrest Gump  si James Bond. Belele vin una dupa alta, moartea ii da tarcoale, trebuie efort fizic sa poti traversa Himalaya, sa infrunti avalanse, talhari, comunisti, sa suporti perioade lungi de foame si ger cumplit. Dincolo de replicile haioase si de hohotele de ras, n-am putut sa nu ma rusinez cand am realizat cat de dureroase si de ridicole par acum anumite episoade care au definit umanitatea: KGB-ul, dictatorii, fanatismul religios, bomba atomica, comunismul dar si lupta anti-comunism. Am citit aceasta carte – fabula cu mare placere, am admirat talentul acestui scriitor de a construi o intriga complicat-stralucita, mi-am pus intrebari, am reflectat si inca sper ca istoria sa nu se mai scrie printre randuri de snaps. Never again.